Vrem o ţară ca afară? Daaaaa. Ce trebuie să facem pentru a o obţine? Poate să muncim mult, mult, mult - vreo 100 de ani. Asta în cazul României. Căci Republica Moldova va trebui să se spetească cel puţin 300 de ani de acum înainte. Dar ce înseamnă o ţară ca afară? Prin ce se traduce bunăstarea lor, al acestor oameni normali? Noi ştim spre ce tindem? Nu vă grăbiţi să spuneţi că da, pentru că nu ştiţi, desigur, doar dacă nu aţi fost afară.

 

Din fericire sau din păcate, sute de mii de moldoveni cunosc, au fost afară şi au văzut. Mulţi au importat chiar oleacă din Franţa, Italia, Spania în Moldova. Deocamdată doar în propriile case. Pentru că pe stradă tot moldoveni sunt. Mai un scuipat, mai un chiştoc, mai un cotor de măr aruncat neglijent sub un gard: “dă-l naibii, că se degradează”. Asta e, dacă ştie că nimeni nu-l amendează cu euroi pentru mica sa crimă… Ar trebui să-l lăsăm pe acest “afară” să iasă din casele noastre şi pe străzi. Oare cum o arăta o stradă “eurorimont”? Dar un oraş “evro”? Presupun că frumos, adică: străzi lună, fără gunoi, marcaje pe caldarâm, locuri de parcare… Să nu mă înţelegeţi greşit, sigur, este nevoie să ne civilizăm şi noi odată. Nu se poate să fim coada vacii permanent. Totuşi, nu cred că asta ar trebui să fie adevăratul scop în modernizarea moldovenilor.

 

Noi interpretăm greşit civilizaţia. La un moment dat te obişnuieşti cu străzi curate, lipsa mizeriei şi realizezi că acestea nu reprezintă scopul final, ci doar mijlocul de a trăi în confort. Civilizaţie înseamnă confort, bine comun. Uite acesta este scopul final. Prima dată când am fost în vestul Europei şi m-am săturat să mă zgâiesc ca maimuţa la tevizor 3D, am înţeles că altceva este cu adevărat extraordinar în ţara respectivă: calmul atotprezent al oamenilor. Un singur exemplu: dragilor, respectivii termină ziua de muncă la ora 16.00. Fie că muncesc la stat, fie la privat, rup uşa cum a bătut ceasul de plecare. Şi asta nu pentru că ar fi leneşi. Pur şi simplu se respectă, dar şi angajatorul îi respectă. În consecinţă, au toată seara la dispoziţie. Pot să iasă cu nevasta, prietena, amicii la un restaurant, pub. Discută, beau un pahar de wiskey, bere sau alte tării şi în liniştea nopţii se întorc spre casele cui le are.

 

Când le priveşti chipurile senine, pline de viaţă bună, realizezi că sunt nişte oameni care nu au în ei frica zilei de mâine. Îi invidiezi. Sistemul lor este atât de bine puse la punct că nu trebuie să se gândească cum să-şi drămuiască banii ca să se ajungă de la salariu la salariu. Au alte griji, unde îşi petrec vacanţa; îşi schimbă acum sau anul viitor maşina; ce teatru, cinematograf să aleagă? Îi şi urăşti pentru că trăiesc în atâta puf. Nu au nicio grijă, pe când tu ai îmbătrânit deja în suflet la 26 de ani.

 

Ce vedem noi pe străzile Chişinăului, să zicem? Vedem oameni mohorâţi, cu ochii trişti. Pe fiecare faţă se citeşte lejer o nemulţumire. Cutare nu are bani, cutare nu are suficient pentru un televizor, altul că nu şi-a găsit de muncă. Suntem foarte supăraţi. Poate ar trebui să ne atârnăm un zâmbet discret pe buze şi să nu facem prea mare caz din probleme. Ele vin şi dispar. Poate dacă vom fi mai puţin închistaţi şi nu ne stresăm atât de mult, poate reuşim şi celelalte deziderate. Aşa că, cea mai mare cerinţă faţă de viitorul guvern instalat la Chişinău, este să nu mai streseze oamenii suplimentar. Au săracii griji, nu puţine şi fără voi…