Mi-a povestit o colega ca a fost la un training in Olanda. Un schimb de “experienta” in domeniul asistentei sociale. Si cineva din delegatia Romaniei a pus urmatoarea intrebare: “Ce masuri luati si cum va convingeti cetatenii sa faca munca de voluntariat?” Nici macar nu mai conteaza ce a raspuns trainerul si cum s-au uitat ceilalti la membrii delegatiei romane…

Cand mi-am pus status pe Facebook “Hai la copiii din Giurgiu. Strangem cateva hainute si jucarii si mergem sa facem CEVA”, m-am gandit la cativa saci cu hainute, cateva sute de lei, 2 masini si … Doamne ajuta. Surpriza a fost una de proportiile lunii in care ne aflam. Toti stiu ca sunt activa, sunt sociabila, ma arunc inainte, fac, desfac, ma incapatanez, ma consum, ma enervez. Dar se pare ca si oamenii din jurul meu sunt la fel.

Nu mai povestesc ce s-a intamplat intr-o saptamana: telefoane, drumuri, mailuri, intalniri (prime intalniri :) ), intrebari, liste de cumparaturi, emotii … Vineri seara, cand aveam camera plina de pungi, saci si cutii, si cand am inchis telefonul, pe la 23.00, am zis ca e ok, am reusit sa strangem noi ceva. Dar duminica dimineata, cand parcarea din fata blocului meu s-a umplut de masini, dubite, oameni, maini intinse, maini stranse … am fost la un pas de a intra in panica. am fost 8 masini, vreo 20 de oameni care se vedeau prima data, dar se comportau de parca aveau de-o viata un grad apropiat de rudenie. Organizat, IMPREUNA, am impartit totul pe masini si am plecat spre Giurgiu. Cu scaunele trase la maxim in fata, cu picioarele cocotate pe cutii, cu roti de vara, unii, cu multe emotii, toti. Asezamantul social e chiar la iesirea din Slobozia, pe partea dreapta. Am descarcat totul si … ne-am facut intrarea. Luasem cu imprumut de la prietenii mei fantasmagorici un costum de Mos Craciun si l-am “transformat” pe Valeriu. Cand am intrat in Sala de creatie, erau si alti oameni veniti in vizita la copii. 2 brazi impodobiti, un televizor cu Minimax, jucarii, dulciuri, copii imprastiati prin toata camera. Dar a fost suficient sa strige unul din ei: “Uite, e Mos Craciun !!! E CHIAR MOS CRACIUN!!!”, ca din toate colturile au sarit copiii sa vada minunea. Chiar si eu, femeie de 31 de ani, care s-a ocupat personal de costumul lui Mos Craciun, mi-am indreptat privirea spre Valeriu. Pentru ca pe fetele lor frumoase, curate, fericite si senine se vedea increderea ca asta e CHIAR MOS CRACIUN. “Mosule, ai venit cu sania?” “Ai obosit, vrei sa stai jos?”- au tabarat pe Valeriu vreo 10 copii … Si, habar nu am avut ca Valeriu – un functionar public pe care l-am vazut de 3 ori pana ieri - o sa poata sa se transforme intr-un ”chiar Mos Craciun”, venit de departe, cu cadouri dulci special aduse pentru copiii din Giurgiu. A fost inspirat, spiritual si … autentic suta la suta. Copiii i-au adus un scaun, i-au sarit in brate, i-au cantat, i-au spus poezii, i-au aratat caietele cu teme. Un prichindel – cel mai trist – i-a zis ca anul asta nu stie nicio poezie, dar la anu’ sa vina neaparat, pentru ca promite sa invete una. Si o sa fie si mai cuminte. 

Pe margine stateau mamele copiilor. Cu mainile incrucisate la piept si ochii in lacrimi, isi priveau copiii. Niste mame incercate de viata, dar atat de bucuroase sa-si vada copiii fericiti. Da, duminica am vazut ce inseamna fericirea pura, adevarata, neumbrita, nepatata, neconditionata. Chiar si parintele Valentin – cel care are grija de aceste suflete chinuite – se uita cu bucurie si implinire la intalnirea neasteptata a copiilor cu Mos Craciun.  

Am descarcat hainute, jucarii si mancare suficienta, speram noi, pentru cateva luni. Dar bucuria noastra a fost ca am reusit sa-l aducem pe CHIAR MOS CRACIUN. Nu pot reda in cuvinte, nici rostite, nici scrise, cata bucurie le-a adus Valeriu acelor copii si ce emotii m-au incercat in aceasta zi de duminica.

Ziua de duminica m-a schimbat. Nu, nu o sa incep sa cred ca exista CHIAR MOS CRACIUN, dar am reinvatat sa cred in oameni. Oameni cu un suflet fara margini, care fac asta neconditionat, de fiecare data cand pot sau simt, nu doar de Craciun. Duminica mi-am facut prieteni noi. Duminica am simtit solidaritate, bunatate, caldura. Duminica am multumit divinitatii pentru ce am, pentru familia mea, prietenii mei, viata mea …

Cum zice Crina – am plecat de acolo cu sufletul usor.

Si, vorba unei Vame Vechi – “Povestea merge mai departe”. Crina, Vali si Ralu, desi obositi, au facut aseara cumparaturile pentru copiii din orfelinatul de la Gaesti, unde se duc azi. Si ne-au mai ramas bani si pentru un azil de batrani, la care o sa ajungem in ianuarie.  Atatia bani, putere si energie am reusit sa strangem …

Multumesc tuturor pentru ajutorul oferit. A fost incredibil. Pentru ca s-a desfasurat haotic, printre picaturi de chestii personale sau legate de serviciu… Bani trimisi din strainatate, sponsorizari neasteptate, ajutoare pur si simplu … “Crina, suna-l pe prietenul tau si roaga-l sa sune la Heidi, ca l-au sunat pe prietenul surorii sotului colegei mele de birou.” ” Dubita e a noastra?” “E Anca, prietena mea, ai vorbit cu ea la telefon.” “Din partea cui sunt baietii cu Loganul?” “Astea de la cine sunt?” “Cornelia e sora sotului fostei mele colege.” Elena cu care a venit Anhelica e de fapt fosta mea colega de facultate. A fost chiar incredibil…

De Craciun, chiar se intampla minuni … Va multumesc tuturor pentru ca ati contribuit la aceasta mica minune de ieri. Multumesc pentru caldura, pentru lectiile de viata, pentru omenia de care m-am indoit ca mai exista in ultima vreme …

Va multumesc!!!