Mi-ai spus cândva că mă iubeşti.mi-ai spus şi te-am crezut.ştiai frumos să păcăleşti.minţeai neîntrecut.
Eram copil şi te credeam.râdeam când mă certai,iar noaptea-n vise sufeream,că nu mă meritai.
Dar am uitat şi am zâmbit,căci te iubeam nebună,cu foc şi dor nepotolitcrescând de-a ta minciună.
În fiecare zi chemamsoarele să răsarăşi să se joace-n faţa tatârziu, până spre seară.
Iar păsările le rugamsă cânte pentru tine,ca să m-alint în palma ta,să-mi pară că mi-e bine.
Şi aşteptam cuminte, zău,cu mare nerăbdare, să mă priveşti în felul tău,să-mi dai o sărutare.
Şi-apoi zâmbind mereu,de-atâta fericire,oftam din când în când, „cu greu”,„of, Doamne! ce iubire!”
Ştiam şi-atunci, cum ştiu şi azi,că mă minţeai în toate,dar mă făceam că nu-nţeleg.credeam că... poate, poate...
Dar nu-ţi păsa că te iertamde fiecare dată.şi nu credeai că pot cândvasă fiu eu supărată.
Ştii... viaţa-i scurtă. timpul zboară.nu-l mai vezi...dacă ţi-aş spune într-o doară că nu te mai iubesc, mă crezi?
Ai râde, cred, şi te-ai uitamirat un pic la mine,dar dacă eu ţi-aş arătacă nu-mi mai e ruşine?
Ţi-aş spune-acum că te iubesc,dar nu, n-am să te mint.minţind ca tine să trăiesc?o, nu! chiar nu-mi permit!
