Conflictele interetnice din Federaţia Rusă nu sunt un fenomen local, tendinţe similare întâlnit şi în alte colţuri ale Europei, ceea ce confirmă faptul că naţiunile moderne, în calitate de concept ideologic, se află într-un proces de disoluţie, iar etnosurile cunosc o revigorare. Popoarele europene devin tot mai nemulţumite de lipsa unei politici etnice clare a statele naţionale şi de discriminarea reprezentanţilor „naţiunii titulare” în favoarea imigranţilor sau minorităţilor etnice.
Mai întâi de toate, aş vrea să precizez că prin „stat etnocratic” înţelegem un stat ai cărui doctrină naţională şi simboluri naţionale izvorăsc dintr-o tradiţie etnică, iar sistemul politic a fundament valorile şi principiile unui grup etnic. Acest lucru presupune că existenţa unui statului naţional depinde nemijlocit de rolul dominant al „naţiunii titulare” în viaţa politică, economică şi culturală. În principiu, toate statele lumii au un caracter etnocratic. Astfel, Franţa nu poate exista fără francezi şi cultura etnică franceză, Belgia fără etnicii flamanzi, Republica Moldova nu poate exista fără etnici români, iar SUA fără WASP (White Anglo-Saxon Protestant).
În prezent, statele din Uniunea Europeană se confruntă cu aceeaşi problemă cu care se confruntă şi Federaţia Rusă: invazia populaţiilor asiatice, discriminarea pozitivă a minorităţilor etnice şi corectitudinea politică riscă să submineze regimurile etnocratice din Europa, în câteva decenii, continentul european riscând să se transforme într-un megastat islamic. Toate acestea determină europenii să renunţe la conceptul de naţiune modernă şi să revină la ideea tradiţională a etnicităţii. Astfel, preşedintele francez Nicolas Sarcozy a fost dur criticat de Consiliul Europei şi ONU pentru utilizarea în cadrul unui discurs a sintagmei de „francezi autohtoni”, cu referire la etnicii francezi, diferiţi de restul cetăţenilor ai Franţei. Eşecul „multiculturalismului” a recunoscut şi cancelarul Germaniei Angela Merkel, care într-un discurs public rostit în cadrul Congresului tineretului creştin-democrat din Germania a făcut şi ea o declaraţie deloc “corectă politic”: „cei care doresc să devină o parte a societăţii noastre, trebuie nu doar să respecte legile noastre, dar şi să ne vorbească limba”.
În România, confuzia creată în Europa dintre noţiunile de „rom” şi „român”, precum şi creşterea numărulului etnicilor ţigani, determină tot mai mult respingerea sensului politic al noţiunii de „român”, care cuprindea toţi cetăţeni ai României, în favoarea conceptului etnic de „român”.
La nivelurile superioare ale statului se discută în mod serios revenirea la etnonimul de „ţigan” şi renunţarea la noţiunea de „rom”.
Evenimentele din 7 aprilie 2009 din Republica Moldova, pe lângă implicaţiile sale politice, scoate la iveală existenţa în rândul tineretului a unor nemulţumirilor legate de lipsa unei politici etnice clar definite. Politica contestării sistematice, în ultimii 20 de ani, a caracterului etnocratic românesc al Republicii Moldova a contribuit la adâncirea crizei identitare, care a condus, în cele din urmă, la acţiuni violente de stradă.
Nedorinţa clasei politice de la Chişinău de a recunoaşte caracterul românesc al statului Republica Moldova riscă să distanţeze şi mai mult partea activă a societăţii de clasa conducătoare, determinând eşecul acestui stat. Pe fonul acestei probleme, promovarea anacronică şi prostească a ideii construcţiei „naţiunii civice moldoveneşti”, ar putea deveni un factor pentru noi instabilităţi politice şi sociale în Republica Moldova.
Iată de ce violenţele interetnice care au avut loc la Moscova în ziua de 11 decembrie 2010, trebuie analizate în contextul tendinţelor generale pe întregul continent european. Suntem martori ai unei noi „primăveri a poporelor”, doar că în sens invers: de la o identitate politică modernă se revine la o identitate etnică tradiţională, bazată pe legături de sânge.
O astfel de evoluţie este determinată de faptul că în discursul său oficial, clasa politică din statele europene, adoptă acelaşi mesaj, care însistă pe caracterul „multietnic”, opus caracterului etnocratic al statului. Nu ne miră deloc faptul că în Federaţia Rusă, ca şi în Republica Moldova, se discută tot mai mult despre construcţia unei „naţiuni civice” – un vid etnic, similar conceptului de „statului laic” în raport cu Biserica. Continuarea unei astfel de politici în Federaţia Rusă, Româna, Republica Moldova, Uniunea Europeană nu va face dacât să contribuie la creşterea instabilităţii politice, creind premize pentru instaurarea în acest spaţiu a unor regimuri politice de extremă dreapta.
Filed under: Sociologie
