Stiu, daragusha. Ti-am promis ca ma opresc un pic din alergatul meu nebun, sa ma gandesc. M-ai rugat sa ma opresc, sa pun gand la gand, plus la plus si minus sub minus. Sa masor, sa cantaresc, sa fiu inteleapta. Sa ma opresc si sa iau o decizie, la rece. O, daragusha, cat ma cunosti? Cat stii din mine? Eu simt si cand alerg ca nebuna. De fapt, de asta alerg. Alerg cand nu simt cum trebuie, cand simt insuficient, cand simt altfel, cand simt prea mult …
Mi-ai zis ca noi doi putem conduce lumea. Ai facut tu un calcul … Stiu ca alta data nici nu indrazneam sa visez la asa “aranjament astral”, dar … nu vreau o lume la picioare. Vreau un covor din lana de oaie, luat de pe drumul de intoarcere de la munte. Nu din catalog, nu de la Ikea …
Auzi, da’ nu vrei sa alergi si tu cu mine? Nu vrei sa lasi calculele la o parte, sa ma iei de mana si sa dam o fuga prin lumea asta mare? Jur ca nu e o pierdere de timp.
Nu vrei …
Stii, uneori, cand obosesc sa tot alerg, cand lumea “se mira” de mine, am nevoie de tine, de calculele tale reci, mi se face dor de tacerea ta, de previzibilitatea ta. De lumea ta, matura si precisa.
Nu este corect. Eu sa copilaresc, sa tot alerg si tu sa ma lasi. Si sa ma astepti. Nu este corect …
