Ador să mă las îmbătat de muzica mea minimalistă - furtunile mele electrice sau biciurile cu curent, cum le numea A. Să mă închipui dansând, să dansez chiar, să mă imaginez la masa de mixaj. Amețesc, repede transportat în transă. Muzica mea fidelă!
Visele sunt reale pentru cel care (le) visează, atâta timp cât el visează; tot atât de reale ca orice experiență din starea de veghe.
Pradă. Caligrafia cu pete vâscoase, apropiere, pe urmă, iarăși - prăbușire. Fiori, răceală, luăm distanță, neputința și deșertăciunea cuvintelor. Chinul potrivirii lor într-o sintaxă.
Salvador Dali - Girl's back, 1926Voința. Vrerea. Dorința. Te vreau. Compact, sec, scurt. Nu știm dacă o vrea pentru acum sau o vrea în continuu, definitiv. Nu am putea prezice (da)că și mâine o va mai dori. Dar nu am convenit nici măcar dacă a vrea ăsta se referă la trup, la nevoia de a poseda numaidecât un trup, sau la a tânji pentru o viață întreagă lângă cineva, la sentimentul dureros al „incompletitudinii”, al neîmplinirii. - Vreau să vii înapoi în mine. Năzuința spre unu.
„Noaptea trecută, am visat că eram un fluture, și acum nu-mi mai e deloc limpede: sunt eu un om care a visat că era fluture sau un fluture care, poate, visează pentru o clipă că e om.” (Erich Fromm - Le langage oublié)
Vecina aspiră pofticioasă prin micul ei apartament de târfă.
Vecina vorbește la telefon, într-o franceză îndoielnică, accentuată ardelenește, cu cherie-ul ei lointain. Când se futea cu te miri cine de prin oraș, în lipsa lui, n-a avut nevoie de nu știu câte cuvinte. Onomatopeele îi erau suficiente. Dar ce voce de alintătură! Melodia asta în falset din vocea ei alterată. Tusea tabagică. Pașii grei prin casă. Fățărnicia cu care se pisicește, „conferind” cu amoureux-ul. Aseară, la fel.
Nici un zgomot de sus. Covoare turcești căptușesc podelele - imitație de lemn; călcâiele apăsătoare, de văcăriță, i se scufundă moale în plușul ieftin al covorului; nici un foșnet, nici un bum-bum. Nu-i vedem niciodată fața.
