Ma gandeam zilele trecute la o chestie. Ce e usor si ce e greu cand cunosti pe cineva dupa 30 de ani.
Dupa 30 de ani iti este usor sa zici “stai” sau “pleaca”. Stii cum sa o zici si, mai ales, cui. Pentru ca deja iti pretuiesti timpul.
Dupa 30 de ani poti sa te controlezi sa nu rosesti cand ceva nu stiu cum parca 
.
Dupa 30 de ani inclini discutia exact la cate grade vrei si poti duce.
Dupa 30 de ani ai atatea de povestit, incat orice seara e prea scurta. Si poti salva orice taceri stanjenitoare.
Dupa 30 de ani folosesti liber absolut toate cuvintele din vocabular. Cu incredere si ton potrivit :).
Dupa 30 de ani stii exact cand e momentul sa te bucuri sau nu.
Toate imi plac dupa 30 de ani, mai putin un lucru: Femeia Zeu deja existenta in viata aproape oricarui barbat pe care-l cunosti dupa 30 de ani. Da, cu parere de rau, majoritatea lor au deja niste crocodili in cap. Si acesti crocodili le repeta, in mod repetat si’n surdina, ca Femeia Zeu este cea mai cea din tot si toate. Evident, Femeia Zeu e demult in alta parte, cu crocodilii ei proprii in cap, dar … altarul a fost deja construit exact unde nu-ti trebuie tie …
Si uite asa dupa 30 de ani. Chiar in momentul in care crezi ca ai inclinat discutia unde trebuie si decolteul este apreciat pe masura, iar arborele tau genealogic este numai bun – pak :) si crocodilul din capul cetateanului, cu un firicel de gand, da’ tot la Femeia aia Zeu a lui …
Si chiar nu ai ce sa faci … pentru ca dupa 30 de ani iti cunosti crocodilii tai si cuvantul Zeu nu ti-e deloc strain 
