Ne convingem o dată în plus cât de frumoasă şi bogată în sensuri este mitologia românească. Unul din vechile simboluri indo-europene din cultura românească este cerbul, un animal sacru – domnitorul pădurilor, care reprezintă bunătatea, puritatea, onoarea şi cinstea aristocratică. În acelaşi timp, cerbul este o călăuză în lumea de dincolo.
La celţi, precum şi la alte popoare indo-europene, cerbul este asociat şi cu simbolul solar. Respectiv, duşmanul de moarte al cerbului este şarpele, simbolul întunericului şi lumii subpământene.
În mitologia celtică, zeul Cernunn era considerat protectorul cerbilor, fiind reprezentat în picturi purtând coarne de cerb. În literatura celtică, zeul Cernunn este legat de motivul transformării omului în cerb. La irlandezi şi la wales (de unde se trage şi termenul de „valah”) acest motiv este întâlnit foarte des.
La hitiţi, vechi popor indo-european, care a locuit în mileniul al III-lea î.Ch în Asia mică, înrudit ipotetic cu tracii, exista un cult al cerbului, ceea ce ar însemna că simbolul este unul foarte vechi.
Motivul cerbului năzdrăvan îl regăsim şi în povestea lui Harap-Alb:
„La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului nişte pietre scumpe, zicând:
— Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi frumoase ca acestea de când eşti?
— Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?
— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şapte ani o dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am”.
Filed under: traditie
