Democraţia, înainte de toate este un fenomen religios. În societatea tradiţională, deciziile erau luate prin consultarea forţelor supranaturale, evocate prin rugăciune colectivă. De aici şi provine maxima latină „vox populi, vox dei”.
Oamenilor politici din societatea premodernă nici prin cap nu îi putea trece că deciziile politice ar putea fi luate prin voia raţiunii unei singure sau mai multor persoane. Atât monarhul, cât şi în organele colective, deciziile erau „insuflate” de forţele supranaturale prin evocare individuală (în cazul monarhului) sau în grup (în cazul democraţiei).
În acelaşi timp, calitatea de cetăţean în antichitate nu avea atât o semnificaţie politică, cât una religioasă. Din „demos” făceau parte doar persoanele care aparţineau aceluiaşi cult religios. Nu în zadar, „demos” şi „daemon” („zeu” – greceşte) au aceeaşi rădăcină. Zeul Demos, din panteonul grecesc, era adorat în Atena, iar în Sparta, acestuia i-a fost ridicată o statuie. Persoanele care nu făceau parte din comunitatea religioasă a polisului, erau excluşi din luarea deciziilor, alcătuind grupurile de „ideotes”, ceea ce în traducere din greacă înseamnă „cei excluşi”.
La popoarele germanice, organele colective, din care făceau parte preoţii şi războinicii, prin care erau evocate forţele supranaturale, se numeau „ting”, la slavi existau „vece”, iar la români – „Adunarea celor Bătrâni şi Buni”, care conduceau obştile săteşti.
Cele şapte sinoade ecumenice, care adoptat un şir de canoane importante şi au condamnat ereziile, au apelat nu la raţiune, ci la Sfântul Duh, care inspirat hotărârile luate. În lumea ortodoxă, acest model al democraţiei tradiţionale a primit numele de „sobornicitate”, fiind unul din cele mai distinctive elemente ale Bisericii Ortodoxe („Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”). În literatura ştiinţifică, acest model al democraţiei mai este cunoscut şi ca „democraţie organică”.
Democraţia liberală vs democraţie organică
Democraţia liberală apare din momentul în care Dumnezeu încetează a mai fi un subiect al politicii. Democraţia încetează a mai fi o evocare a Sfântului Duh, ci o evocare a „Raţiunii”, o nouă formă a religiozităţii moderniste.
Odată ce fiecare om dispune de propria sa raţiune, democraţia liberală devine o sumă a tuturor raţiunilor individuale, iar suma acestora („supraraţiunea”), în opinia ideologilor democraţiei liberale, oferă în mod miraculos răspuns la toate problemele societăţii. Subiectul democraţiei liberale devine individul, ca expresie a raţiunii, spre deosebire de democraţia organică unde există acel „demos”, care exprima voinţa divinităţii.
Postdemocraţie
Modelul democraţiei în epoca postmodernă devine unul şi mai straniu. Dacă în epoca modernă democraţia era înţeleasă ca un ansamblu de raţiuni individuale, în postmodernitate acestea sunt excluse din procesul politic. Raţiunea individuală este înlocuită de o „raţiune globală”, ai cărei expresie devin „drepturile universale ale omului”. „Majoritatea democratică”, care oferea soluţii la toate problemele politice încetează să mai funcţioneze. Locul acesteia este luat de misterioasele „valori universale” care devin expresia diminuării rolului „valorilor tradiţionale”. În acest fel, „valorile universale” devin unica zeitate recunoscută, un „Demos” global, al cărui statuie se află, în mod obligatoriu, în orice cetate. Votul alegătorul nu mai are nici o importanţă, pentru că deciziile sunt luate în “instanţele superioare”, iar campaniile electorale nu devin decât tehnici de manipulare, îndobitocire şi supunere a maselor.
Dar există oameni, grupuri de oameni, popoare care refuză noul cult global pentru că refuză să renunţe la identitate şi credinţă. Aceştia alcătuiesc aşa-numita „masa globală a excluşilor” - „ideotes”, cetăţeni de sortul doi. Anume această masă „plebee”, va deveni în viitor o piatră care va răsturna carul istoriei, readucând „democraţia organică” – sobornicitatea în actualite. Această schimbare trebuie să fie una revoluţionară, pentru că într-o cu un fundament putred, doar revoluţia devine unica soluţie.
Filed under: Sociologie
