Citim din Sfânta Scriptură şi, din când în când, ne oprim şi ne minunăm : ”Măi, ce Dumnezeu mare! Ce vindecări, ce minuni! Ce Dumnezeu mare era atunci!”. Dăm pagină cu pagină, citim cuvânt cu cuvânt şi oftăm melodramatic: ”De s-ar întâmpla aşa ceva şi acum. De ar mai fi aşa minuni…” Şi citim mai departe, ne minunăm şi nu observăm cât de repede alunecăm în jos. ”Dumnezeu e acelaşi, ieri, astăzi şi în veci.” El nu se schimbă, noi da. El încă face minuni, noi suntem prea ocupaţi să le vedem. El e acelaşi Dumnezeu plin de iubire, de dragoste şi de iertare. Noi nu mai cerem aceste lucruri. Trecând de faptul că încă mai suntem în picioare e o mare minune, noi am ajuns să fim sceptici la minuni. Când auzi într-o mărturisire că un om a fost vindecat de cancer, stai cu mâinile împreunate şi dai din cap: ”Ţţţ, ce minciuni mai poate îndruga ăsta. Probabil a avut o simplă răceală, nu cancer şi acum strigă peste tot că a fost vindecat”. Şi uite aşa trec zilele, tu mai citeşti câte un capitol din Biblie, minunându-te de vremurile care au fost. Mai dai o pagină, mai adaugi o umbră de îndoială în inima ta.
Dacă un om a fost vindecat în mod miraculos, probabil pastilele şi-au făcut efectul. Dacă un om a început să meargă deşi era paralizat, probabil a avut doar un blocaj muscular. Motive, motive şi iar motive. Şi atunci când în viaţa ta se va întâmpla o minune, vei striga : ”Asta e minune? VREAU o minune adevărată!” Dumnezeu închide ochii de durere la nemulţumirea ta, tu închizi ochii şi continui să trăieşti în întuneric, inconştient de harul Lui. Vrei o minune? Deschide bine ochii, eşti înconjurat de ele!
