Este posibilă în secolul 21 formarea statelor naţionale, respectiv, a naţiunilor? Această problemă este acută îndeosebi pentru noile state apărute pe harta politică a Europei după desfiinţarea Uniunii Sovietice.
Statul naţional apare în perioada modernă, ca un mecanism care stabilea regulile jocului economic şi politic prin norme juridice naţionale. Respectiv, prin stat naţional înţelegem: piaţa naţională unică, frontiere bine definite, existenţa instituţia cetăţeniei, norme juridice naţionale, o cultură şi intelectualitate naţională, burgheziei naţionale şi a unei ideologii naţionale.
În epoca globalizării, statele moderne nu mai au capacitatea de a promova o politică economică protecţionistă, normele juridice naţionale sunt supuse unor tratate şi acorduri internaţionale, burghezia naţională obţine un caracter tot mai cosmopolit, iar societatea civilă devine o anexă a organismelor internaţionale. Din aceste considerente, nu mai putem vorbi despre posibilitatea formării, în principiu, a unor noi state naţionale în secolul XXI. Acest proces a fost unul caracteristic exclusiv secolului XIX, în aşa-numita „primăvara popoarelor”.
În epoca postmodernistă, au loc în acelaşi timp două procese: deconstrucţia statelor naţionale şi revigorarea sentimentelor etnice. Observăm acest lucru îndeosebi în Europa Occidentală, unde băştinaşii europeni se confruntă cu valurile de imigranţi asiatici.
Chiar dacă Republica Moldova nu are pe agendă problema imigranţilor, conflictul dintre etnosul tradiţional (românesc) şi identitatea politică (moldovenească) este la ordinea zilei. Aşa-numiţii „moldovenişti” nu reprezintă decât un anacronism ideologic şi istoric. Ei sunt cei care încearcă să construiască un stat naţional moldovenesc într-o epocă în care statele naţionale se află în plină disoluţie şi metamorfoză. Incapacitatea promotorilor ideologiei „moldoveniste” de înţelege această realitate explică eşecurile mesajelor şi mitologiei pe care o evocă. Cu toate acestea, ei încearcă să implementeze forţat principiile sale, etichetând drept „antistatalişti” pe cei care nu doresc să se le accepte.
În acelaşi timp, nu trebuie să ignorăm şi cealaltă tabără: „unioniştii”, care în principiu, apelează la aceeaşi logică la care apelează şi „moldoveniştii”, doar că în locul Republicii Moldova, ei apără un alt stat naţional: România.
Pentru a înţelege rolul pe care îl va avea statul, nu trebuie să ignorăm noii subiecţii ai istoriei: comunităţile etnice, care se asociază cu un areal de răspândire şi cu o reţea tradiţională de relaţii. Aici, statul nu mai este o emanaţie a unei naţiuni, ci este doar un aparat administrativ, condus de o echipă tehnocrată, iar etnosul se reîntoarce la conceptul de „tribalism”, transformându-se într-un organism independent de viaţa politică. Astfel, „românii”, „francezii”, „ruşii”, „germanii” nu mai reprezintă indivizi care se asociază cu România, Franţa, Rusia sau Germania, ci cu un organism etnic cu o viaţă separată, cu propriile interese, care fie pot coincide cu interesele unui stat, fie nu. Interesele statului român nu mai reprezintă neapărat interesele românilor, interesele Federaţiei Ruse nu reprezintă neapărat interesele ruşilor. Statele nu sunt decât nişte SRL-uri, în care fiecare etnos, alături de alte grupuri de interese, încearcă să obţină cât mai multe acţiuni.
Iată de ce ar fi timpul să renunţăm la utilizarea paradigmei moderniste şi să purcedem la aplicarea unor noi paradigme în definirea “politicilor naţionale”.
va urma…
Filed under: Sociologie
