Am aşteptat să se aştearnă timpul peste agonia mea, peste mânia mea. Am dorit să nu mai calc pe aceeaşi greblă ca atunci când am fost entuziasmat peste măsură de nişte exit polluri false anunţate de CBS AXA - Centrul de Bănuieli Supraapreciate şi IRES - Institutul Rateurilor si Erorilor din Sondaje. Am crezut: dacă trece timpul voi fi mai domol. Nu a ajutat. Sunt în continuare supărat, mâhnit şi nedumerit. Totuşi, pe 28 noiembrie m-am culcat oarecum fericit. Moldova scăpase din comunism. Pe 29 m-am trezit, iar ţarişoara era în continuare Koreea de Nord, Cuba Europei. Sincer, sunt mai mult decât mâhnit, sunt furios. Acum, un singur lucru mi se învârte în minte: cine este vinovat?
Am analizat, am întors pe toate părţile problema votului la moldoveni şi am ajuns la o concluzie. Fraţilor, oricât de mulţi bani ar băga în publicitate electorală politicienii. Oricâţi consilier din afară şi-ar trage Filat. Oricât de multe concerte ar organiza PDM. Oricât de mult i-ar informa pe moldoveni. Oricâte fărădelegi de-ale lui Voronin ar descoperi. Oricât de multe proprietăţi de-a familiei dictatorului ar identifica. Nu contează. Moldovenii sunt de neclintit: ei votează comuniştii. Moldovenii nu au nici mintea de pe urmă, nici cea dintâi. Nu ştiu cu ce minte au votat. 29 noiembrie a fost una dintre puţinile zile în care am fost oarecum bucuros că nu locuiesc în Moldova, că viaţa mea decurge pe alte tărâmuri, departe de nişte oameni de care mă simt străin cu mintea.
Moldovenii, un popor ratat, încremenit în trecut îşi merită sărăcia, drumurile proaste şi rătăcirea. “Unui om poţi să-i iei cu forţa, dar să-i dai, niciodată” era vorba preferată a primei mele profesoare. Câtă dreptate avea. Sunt sigur că am ratat ceva pe 28 noiembrie, am dat cu piciorul, am scuipat mâna întinsă a Europei. Nu era vădit, dar oficialităţile Europene îşi doreau ca actuala alianţă să ajungă la putere. Nu s-a întâmplat. Cu siguranţă, această întorsătură a lăsat un gust amar în cancelariile bătrânului continent. Poţi să-i dai omului o mână, o frânghie, o scară să-l scoţi din groapă, dar trebuie să facă şi el eforturi. Nu poţi înţelege însă de ce atunci când încerci să-l ajuţi, el pune mâna pe hârleţ şi-şi sapă în continuare groapa. Este greu de înţeles. O să fac o paralelă cu o povestioară din copilărie. O parabolă.
Când eram micuţi, iarna aveam o pârtie preferată. Ne duceam cu toţii, cu prietenii, cu fraţii. Ne urcam pe derdeluş şi mergeam muuuult până ajungeam aproape în mijlocul satului. Nu era abrupt, era lin, dar ne plăcea pentru că puteam să mergem foarte mult pe sanie. La un moment dat, unui băieţel, mai mic decât noi, i-a venit o idee pe cât de idioată, pe atât de distructivă: chiar în locul în care trebuia să avem viteză, pentru că pârtia trecea pe un drum drept, a pus cenuşă. Evident, săniile se opreau, viteza nu era aceea, nu mai puteam ajunge până în mijlocul satului. Am încercat să-l convingem cu binele, am încercat să-l convingem cu ameninţări, că-l spunem tatălui său, poliţiei, primarului. I-am zis că nu o să se mai poată juca cu noi, că distruge prietenia. Apoi am încercat să-l luăm cu noi pe derdeluş. Ne-am oferit chiar să-i dăm o sanie. Încăpăţânarea lui era incredibilă. La totul a răspuns cu “nu”. Nu-ul era tâmp, definitiv şi greu de pătruns. N-avea de câştigat nimic. De altfel, handicapat mintal nu era, putea gândi logic. Nu ştiu de ce nu o făcea. Nu puteam să-l batem. Ne-am luat săniile şi am plecat pe altă pârtie. El a rămas singur. L-am exclus din cercul nostru. La şcoală, aceasta i-a afectat purtarea, nivelul de învăţare. A terminat prost 9 clase, n-a făcut nimic cu viaţa lui. Am auzit ulterior despre el că a stat şi pe la puşcărie, că a plecat afară, dar s-a întors la un moment dat: nu se integrase nici acolo. Un om pierdut.
De ce n-a vrut Moldova să iasă din groapa în care se află? De ce nu a vrut să voteze pentru nişte formaţiuni mai performante, mai democratice, noi? De ce a ales acelaşi partid vechi, aceeaşi cenuşă urâtă a istoriei omeniei? Eu nu înţeleg. Ce este în capul moldovenilor? De ce creierul moldovenilor lucrează altfel decât ar trebui? Am simţit o mare dezamăgire pe 29 noiembrie. Una similară celei din 2001, când comuniştii au fost votaţi în masă de aceeaşi oameni. Fraţilor, să nu ne ascundem după deget: acei 39 la sută nu sunt doar moşii şi babele, nu sunt doar pensionarii şi ruşii care au mintea setată pe Uniunea Sovietică. În 39 la sută au intrat şi tineri, adulţi, oameni pe care îi credeam deştepţi, cu viziune. Nicidecum, ei aruncă cenuşă pe pârtie. Ei nu doresc ca sania Moldovei să ajungă undeva. De ce? Nici ei nu ştiu asta. Sunt nişte viruşi. Iar virusul există pur şi simplu. Nu ai cum să-l distrugi. Nici nu prea ar trebui: totul este să-l ţii sub control. Din păcate, virusul comunist a infectat mult prea mult Moldovioara. Oare ce urmează? Boala? Decesul? Nu ştiu. Doctorul Uniunea Europeană ne-a prescris medicamentele, dar nu ni le poate băga pe gât. Trist. Noapte bună Moldova, somn uşor, că ai dormit, dormi şi vei dormi!