Orice elev știe... sau știa cîndva: limba română nu provine din engleză, deși conspirația universală a internetului încearcă să ne convingă că da :) Româna are fundament latin și o influență franceză considerabilă. Așadar, ghilimele emfatizate nu există în română, chiar dacă ambele cuvinte (emfază și emphasis) vin din latinește. Emfază, emfatic, emfatizat (care nu-i în dicționarul meu, dar poate că-i prea vechi) nu vin din emphasis/e/ed. Nu sunt o scorpie care urmărește orice pas greșit din online, de altfel, multe postări de pe blog sunt în cuvinte amestecate. Însă cînd există cuvinte destule în română pentru a exprima ce vrem să exprimăm, de ce să nu le folosim?
De fapt, acest amănunt gramatical m-a pus pe gînduri: dacă nu-i așa important cum vorbim, ci contează ce vrem să transmitem, de ce n-o facem deja în 01011 sau orice formă de limbaj folosește creierul nostru? Viața ar fi mult mai simplă, nici un copil (român) nu ar mai fi obligat să învețe toate timpurile verbale pentru cel puțin trei limbi, oamenii nu s-ar mai certa din cauza „unor dificultăți de comunicare” și multe neînțelegeri regretabile ar fi evitate. De ce n-am făcut-o încă, din moment ce pare adaptativ? De ce limbaj, limbă, dialect? De ce-i așa de greu să le înveți și așa ușor să le uiți? De ce sunt oameni care fac școală în domeniul lingvistic ca să îi învețe apoi pe alții? Hm, vreți să spuneți că mașinăria de gîndit s-a prins în propriile mecanisme complicate?