Minute în şir, cu ochii pironiţi pe scenă, erau vii, erau Ei - regali, aroganţi - mişcam cât să dau prietenilor un semn că sunt prezent şi conştient şi-mi venea totodată să le cârpesc duios nişte palme amicale, că mă trăgeau de haine, nu atât ca să mă trezească din catatonie cât să-şi demostreze lor înşile că se află cu adevărat acolo.În 1994, deja înnebunit de ritmul şi de sunetele acelea necuminţi, m-am aruncat asupra primei casete audio găsite, la prima tarabă cu pirătăciuni întâlnită în cale. Era o versiune incompletă a Music For The Jilted Generation. Skylined, Full Throttle, Claustrophobic Sting erau tăiate "discret". Dar, pe lângă cele deja cunoscute de la MTV, se mai găseau delicateţuri surpriză cum fu Their Law, pe care o ascultam obsesiv, iar şi iar, având o putere de a mă mişca fără origini pământeşti. Chitarele frecate cu cuţitul, preludiul lor, apoi boom!, What we're dealing with here is a total lack of respect for the law, boom!. Şi, în mijlocul dezmăţului - acel sunet trist-ameninţător-afon, specialitate Liam Howlett, de fost cursant la pian ce se răzbună pe orele de chin petrecute acasă la profesoara aia stafidită. Sunet sintetic, menit şi reuşind a te sustrage din concreteţe, din raţional, din facilul explicabil, dintre cărţi şi dintre ruinele unor impresii grandomane despre tine însuţi, din simfonie şi din baroc. Scurta regăsire şi împăcare cu inconştientul. Fereastra promisă către afară din nevroză.Beat-ul sincopat, de trip hop, dar altfel decât a ieşit şi înainte, şi după aceea oricărui muzician de rave-techno. Cu pauza aceea de o fracţiune, când totul se suspendă şi nu îndrăzneşti să respiri. 1,2 - 1, 1,2,3 - 1, 1 - pauză - 1. Aproape graţios poţi să-ţi mişti trupul, un balet demonic, o vălurire delicată, nu e necesar să sari, dacă nu ţii neapărat. Dar ce frumos să încerci deşart să birui chemarea gravităţii! Tot mai sus, până când reuşeşti să cazi, lin, în tine.Abia la Poison am început să sar, şi am văzut Piaţa Mare din Sibiu de deasupra, cu mult deasupra celorlaţi. Am ştiut, şi am aşteptat cu mare răbdare, că Poison o să mă cheme pe nume. Mai ales aşa, anunţată de sunetele ei esenţiale - subbass-ul caracteristic, de ţap ce ştie şi lătra dacă e băgat la 220 v, and surviving, vraci izgonitor de oftică - introduse ca un aperitiv de Liam să înfioreze Piaţa. I've got the fucking what? The fucking rhythmical what - ţipa isteric Maxim Reality despicând scena în salturi imposibile. Nu voiam să dansez, am sărit doar ca să le arăt zadarnic că sunt acolo, voiam numai să plâng şi să fiu lăsat în pace.Clătinând din cap a neîncredere, a minune.Nu am avut nevoie niciodată de piercinguri sau de creste verzi ca să îi pot iubi mai îndeaproape. Cred că pe măsură ce îi iubeşti şi ei îţi vorbesc mai mult, mai clar, obsesia asta devine tot mai intimă, nemaiavând aceeaşi foame de manifestări exterioare.Dealul nostru. Ziua Ancuţei, trecut de miezul nopţii. Eu, ca de obicei, la muzică; mi se năzare deodată că I've got the Poison. Toată suflarea atinge la unison cu palmele, în salturi bine calibrate, tavanul târnaţului colnei lu' Şuşter. Chiar şi cei care se taie la braţul stâng după manele. Nu am văzut ceva care să mă scuipe mai abitir de pe scaun, afară din invidie, din putoare, din bătrâneţe şi din bun simţ mumificator. Nimic care să-mi inoculeze acelaşi mesaj de sfidare, care să-mi înlesnească drumeţii Dincolo cu acelaşi firesc, care să-mi unească mai bine trecut cu prezent ca The Prodigy. Abia aştept să povestec nepoţilor mei despre asta!Since 1994.