Din prima zi, de la “careul” din fata scolii, orice prichindel stie ca peste 10, 11 sau 12 ani (in functie de sistemul de invatamant si de reforma lui ulterioara) o sa aiba Balul. Balul de absolvire. Baietii ca baietii, cu niste pantaloni negri si un sacou bordo cu nasturi aurii rezolva repede problema, dar fetele … la fete e mult mai important totul. Cam dintr’a sasea ele incep sa-si schiteze tinuta vestimentara de la bal. Tot de pe’atunci nu se mai tund deloc, ca sa poata sa-si faca o superba coafura pentru ultima poza de pe scarile scolii.
“Venetka” este o chestie de carton cu 2 pagini. Pe prima pagina este poza ta, mare, in care nu stiu de ce arati mult mai mare decat esti, iar pe pagina 2 e o poza cu toti profesorii si toti colegii. Si daca esti suficient de smecher, te poti intelege cu fotograful sa te aseze printre cei mai populari colegi de clasa. Si aceasta “venetka”, in multe case este asezata cu mandrie pe dulap, intre vaza de cristal si vultur.
In ultimul an de liceu e bine. Stii ca in putin timp pleci, asa ca-ti permiti niste chestii mai “de ultimul an” 
: baietii deja fumeaza in fata scolii, fetele cocheteaza “pe fata” cu “practicantii” de la orele de sport … Cei mici iti stiu de frica si respect, noi organizam toate evenimentele importante … Si de la inceputul anului scolar, discutam despre Bal. Unde-l facem, pe cine aducem sa cante, meniul, “intalnitul zorilor”, coafura, pantofii, machiajul etc … Se vorbeste chiar mai mult decat despre chestiile ce urmeaza: cine si unde da la facultate. Cum reusim sa invatam ca sa luam Bac-ul. Cum alergam pe la meditatii (locul in care se scurg ambele salarii de parinti ingrijorati). Cum ne facem un plan de rezerva … Nu. Cel mai important este sa arati ”memorabil” la Bal.
Cand eram mai mica, la bunica la tara, asteptam Balul cu mare interes. Ma cocotam in nuc si ma uitam cu “Oacidifan” la fete, cum mergeau ele, gatite si aranjate, cu flori din gradina, spre club, unde urma sa se desfasoare evenimentul. Si orchestra satului canta Marshul. La oras , sora mea mai mare si-a cusut o rochie de bal pe care cu acelasi succes putea s-o imbrace cand era mireasa, iar verisoara mea arata exact ca-n Lacul Lebedelor.
Asa ca, am inceput sa colectionam reviste Burda si sa ne gandim serios la rochie. Norocul nostru a fost ca, totusi, generatiile sunt diferite si am avut un pic mai mult acces la MTV, asa ca nu am aratat chiar atat de penibil ca generatia de dinaintea noastra. Ceea ce nu inseamna ca nu am ascuns pozele de la Bal de la nepotii mei .
Personal, am avut mare noroc cu rochia. Dar atat. La capitolul coafura am fost dezastru. Sincer. In primul rand, eram destul de timida si mi-era jena sa o rog pe coafeza (o tantitza de vreo 60 de ani) sa se opreasca din tapat. Deci, am avut o chestie umflata in cap (puteai sa juri ca am si un borcan de 750 de grame dedesubt ), un breton care arata ca o streasina, in spate am avut o funda facuta din parul meu si-n parti – carliontii secolului 17, evident. Totul stropit cu vreo doua flacoane de fixativ “Prelesti”. A trebuit sa vin cu troleul, pentru ca’n maxi taxi nu incapeam. Aratam atat de strasnic, incat propria familie nu s-a putut abtine si a ras de mine, radeau gatuit, tinandu-se unii de altii. Nici acum nu i-am iertat pentru asta . Am incercat sa fac ceva, dar nu am avut timp, iar “Prelesti” era cel mai bun fixativ din fostul spatiu sovietic. Dupa ce am socat si colegii, si profesorii, si ne-am mirat unii de ceilalti, am zis sa ne distram totusi. Diploma, flori, felicitari, muzica, dansuri. Pentru cat de asteptat a fost, Balul s-a terminat surprinzator de repede. Traditia in r. Moldova era sa te duci cu barca pe Lacul Comsomolist, sa “intalnesti zorile”. O traditie frumoasa 
.
O alta traditie este organizarea, in prima sambata din februarie “Intalnirea cu absolventii”. Pe vremuri nu erau retele de socializare si metode rapide de a gasi si comunica cu colegii. Asa ca, in fiecare an, mergeai la scoala si te intalneai cu colegii si profesorii. Cei din ultimul an de liceu erau responsabili cu organizarea. Si acesta e un obicei frumos. Mama mea, fiind pedagog, are niste intalniri sensibilo-lacrimogene de-ti vine s-o chemi pe Andreea Marin. Si Banica . Pentru mine, sunt aproape un fenomen. In aceste timpuri, sa-i vad uniti si reuniti, 20 de colegi, care s-au ajutat unii pe altii tot timpul, si care o imbraca pe mama mea in flori, multumiri si complimente de cateva ori pe an: in prima sambata din februarie, de ziua ei si de ziua Pedagogului.
Asa ca, in r. Moldova poti sa fii sef sau subaltern, inginer sau tobosar, fotomodel sau nu … In prima sambata din februarie, toti suntem Absolventi .
