Zile libere în mijlocul săptămânii. Citesc, mă plimb, voyeuresc - făcând fotografii unor trecători. Unii mă privesc fix și lung. Alții nu bagă de seamă. Mi-a plăcut să stau pe bancă, în miezul orașului, și să fur fețe, pași - momente, lumină. Să urmăresc, fără să atrag asupra mea atenția lor. Mereu, totuși, cineva mă surprindea la treabă. Câțiva inși mi-au și dat târcoale. Câțiva mi-au părut contrariați. Altădată, m-am trezit și eu observat - de pe la ferestre, prin vitrine etc.
„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta.
„Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o Peixoto, în numele unuia dintre personajele Cimitirului de piane.
Trăiesc împreună cu cărțile mele și împărțim păreri despre felul în care s-ar cuveni să pierdem timpul. Cum îmi și dorisem, autoprofețindu-mi, acum câteva luni. Mă îndop cu-o mare poftă de citit, cu o anxietate din cele bune, nu cu teama de a rămâne singur cu gândurile. Citesc cu adorație. Fără înverșunare. Altceva n-aș mai putea spune despre mine. - Ce mai faci? - Citesc.
Mă plimb. Privesc. Sufăr. Socotesc. Sunt și indiferent. M-am mutat la loc în tren. Oamenii trenurilor sunt frumoși sau hidoși. Rareori întâlnești figuri nememorabile.
Întotdeauna tu trebuie să pui un bemol opiniilor mele.
 Vecina s-a și reîntors. Abia ieșise din casă, clămpănind greoaie din tocurile ei de zece centimetri. Acum calcă desculță prin camerele ei goale. Desculță, bovină și presată de necesitatea de a goni.