De cateva … saptamani, de cand mi-am dat seama ca blogul inseamna si responsabilitate, am zis sa incerc sa “studiez” fenomenul. Cel mai mult vroiam sa intru pe blogurile fetelor care-mi comenteaza (si a baietilor tot 
). Dar, vechea poveste – acasa nu avem calculator si la serviciu nu avem timp 
. Intru la Soacra Mica, si pentru ca, mura’n gura, ne da link pe FB. Azi am intrat la Akhazang. Nu stiu de ce am simtit eu, sa bag un Hold in restul lucrurilor “importante” de la birou si sa citesc ce mai scriu oamenii in ziua de azi. Si de unde-mi sare mie in “ochelarii obositi” (ca o ascult pe Alexandrina ) un articol despre emotiile adevarate a oamenilor adevarati. http://akhazang.wordpress.com/2010/11/07/aici-acolo-dincolo/
Si, fara legatura cu oamenii sau intamplarile din ultima perioada, am simtit sa scriu azi despre lacrimi. De unde vine si denumirea postarii mele: va marturisesc ca nu pot sa plang de durere. Plang rar. Nu stiu sa plang. Da, ma emotionez, mi se pune nodul in gat, poate mi se incetoseaza privirea… Dar plans din acela sanatos, cu muci, cu behahait, cu rimel pana la vecinul de jos, rar.
Cand se intampa sa am un motiv serios si merituos, ma incrunt, construiesc pe frunte o casuta din sprancene, colturile gurii se mai … indreapta … dar nenorocitele de lacrimi – nimic. Mandre tare … pot sa si albesc asteptand un plans de vindecare.
In schimb, plangand, mi-am dat seama de un lucru. Durerea vindeca frica. Mi-era frica de avioane. Si intr-o zi, decolam intr-o zi cam “nepotrivita” pentru un “zbor placut”. Eram obosita, mi-am rezemat capul de geam si am inchis ochii. Si-mi sunau in cap cuvinte taioase si vedeam iar, cum pleaca, trantind usa si lasandu-ma singura… Si mi-am simtit obrajii arsi. Nu stiu nici de cand plangeam, nici daca am avut si “efecte sonore speciale” . Stiu ca am intrat intr-o zona de turbulente si erau toti panicati, inclusiv stewardesele. Iar eu eram unica persoana calma din avion. Plangeam, cu ochii inchisi si capul rezemat de geam. De atunci nu mi-e frica de avioane.
Si ma temeam si de caini. Dar am rezolvat-o si pe asta. Am reusit sa trec, intr-o seara, cand imi plimbam mintile incalcite si fata sarata, prin mijlocul unei haite de caini fara stapan. Niciunul nu a harait. M-au lasat sa trec, trista, demna, mai departe si doar unul, mi-a hamait, a sustinere, cand m-am mai indepartat de ei. Cred ca si lui i-a stricat cineva ziua …
