A murit Păunescu. Ce-a făcut el? Ce ştiu eu despre viaţa lui?

Ce-a creat un poet se poate citi şi trăi. El face asta cu sufletul, cu gândul şi cu mâna proprie. Ceea ce cunosc eu despre viaţa lui de om – i-au creat oamenii. Ca răsplată, cred că.

Şi te întâlneşti cu două aspecte:
- citeşti creaţiile lui, te pun pe gânduri, te ating, te coboară, te ridică,
- şi te mai întâlneşti, în viaţă, cu ceea ce spuneau unii despre el, multiplicat de veninul presei.

Mă punea in stare de conflict interior:  “cum poate un om, hulit până şi pe garduri, să creeze ceva care mă atrage atât de mult”? Ceva nu se leagă. Atunci, cu mai mulţi ani în urmă.

Despre Păunescu, în ultimii 20 de ani, prin presă am citit mai mult de rău. Reproşuri că nu le place cum a vorbit, că altfel, că întotdeauna, că deloc. Iaca, azi v-a liniştit pe toţi.

Aceeaşi situaţie am observat-o şi în cazul lui Ion Druţă. Diferenţa de azi e că Ion Druţă este în viaţă. La 82 de ani. Şi azi ţin minte cum trăiam, la 10-14 ani în  “Frunze de dor”, “Clopotnița”, “Povara bunătății noastre”. …Pe băbuţa din câmpia Sorocii, care făcea focul cu tizic, o caut cu ochii şi azi fiind pe drumul Sorocii, cocostârcii au plecat de pe casele noastre la oameni mai buni, iar în fiecare primăvară caut cu ochii vaca domnului, ieşită la soare, pe o bancă din parc.

Se mai ţine, poate aşteaptă ca măcar cineva din noi – cei pe care-i iubeşte şi pentru care a trăit, să-i spuie un cuvânt cald, de recunoştinţă.

Click here to view the embedded video.

De ce un om, care ne dăruieşte nouă nişte lucruri înalte, nişte trăiri din care izvorăşte lumina, este apreciat doar după moarte? De ce, în timpul cât se află în viaţă, este tăvălit prin glod numai din simplu motiv că nu spune ceea ce aşteaptă câinii de oameni de la el?

Ei au Dar. Dar pe lângă dar ei tot îs oameni şi tot doresc să li aşeze pe pervazul ferestrei lor “Păsările recunoştinţei noastre” în timpul vieţii. Dar noi? Când ei încă se află în viaţă ne ştergem picioarele cu aceşti trimişi pe pământ pentru a ne lumina, a ne da alte orizonturi decât acele pe care ni le bagă în cap “viaţa”.

Şi pe urmă noi, la moartea Lui, mai degrabă ipocrit, începem a scăpă câte o lacrimă, realizând că a plecat. Lăsându-ne nouă ce a făcut el toată viaţa lor.

De ce am zis toate acestea aşa? Plec capul şi mă închin în faţa creaţiei lui Adrian Păunescu. Dar aş vrea ca plecarea lui să ne trezească din somn şi dacă nu lui – celor care mai sunt în viaţă să le aducem plecăciuni.

Că degrabă nu vom mai avea niciunul. Niciunul.