Poate plecam intr-o tara mai buna, poate cu oameni mai buni, poate la o facultate mai buna, poate cu profesori mai buni. Totul trebuia sa fie mai bine.
Nu stiu cum ar fi fost daca ramaneam, sau daca ma intorceam, de fiecare data cand ma impiedicam, cand cadeam, cand ma loveam …
Stiu doar ca uneori mi-e ingrozitor de dor de acel peron. De sute de ori oamenii dragi m-au intalnit sau condus pe acel peron, de sute de ori m-am uitat din trenul care se indeparta de peron la fetele lor triste. De mii de ori m-am intrebat daca am facut bine ca am plecat de langa ei. Si intr-o fractiune de secunda am avut acea rara revelatie, care-ti face inima sa bata din ce in ce mai tare. Totul se reduce la oameni.
Oamenii pe care ma pot baza, oamenii care nu ma judeca, oamenii care ma iubesc dintotdeauna, neconditionat, oamenii verticali, care vorbesc putin dar fac totul – au ramas pe acel peron. Si sunt ai mei, ma asteapta, chiar daca vin rar, chiar daca vin trista, chiar daca nu vin deloc. Ei sunt acolo.
Oamenii care nu m-au dezamagit niciodata.
