Recent am făcut un reportaj. Am descoperit că pe praful stârnit de criză se vând bine, aş zice fenomenal, televizoarele. În special LED TV-urile . “Incredibil, mi-am zis în barbă, nu au ce mânca, dar îşi iau televizoare”. Ulterior mi-am schimbat părerea. Tare aş fi vrut şi eu un TV LED . Mai ales că ştiu bine ce înseamnă să ai cutii cu ecran în loc de televizor.
Când eram mic, a avea televizor în casă însemna lux. Mare lux. M-am chinuit toată copilăria cu unul alb negru, sovietic: Kaskad. Ţin minte cum schimbam canalele, cele trei canale. Pentru că s-a rupt mânerul foloseam un patent. “Trosc-trosc”, făcea televizorul nostru şi se muta pe ruşi, români, moldoveni. Ruşilor le spuneam “unionala”. O reminiscenţă lingvistică folosită şi acum prin satele Moldovei. Kaskad-ul, Dumnezeu să-l prăfuiască în pace în podul casei, era un televizor straşnic. Avea caracter, nu glumă. Era un televizor cu lămpi, dar asta nu avea nicio legătură cu caracterul lui. Puteai să-i schimbi toate lămpile, toate tranzistoarele, toate piuliţele, dacă nu avea chef să muncească, nu-ţi arăta nimic.
Şi atunci ne enervam, în special tata. Îi trântea câteva palme în lateral, de se zguduia casa până în beci. Supărat, icnind de ciudă, Kaskad-ul înceta imediat să îşi joace cadrele. Devenea cuminţel ca un căţeluş. Din fericire pentru bătrânul Kaskad, tata nu prea le avea cu statul în faţa micului ecran. Aşa că rămâneam noi să ne luptăm cu ifosele nesuferitului. Arăta bine, nu avea probleme cu săptămânile, dintr-o dată, însă, nu mai vroia. Ca un făcut aştepta momentele cele mai interesante ale săptămânii. Un film cu Van Damme, Stallone… Nu aveam forţa tatei. Oricât nu l-aş fi bocănit, cu siguranţă i se părea că îl gâdil. Al dracului televizor. Mutam la moldoveni, unde era un concert de muzică clasică şi nu făcea figuri; schimbam la ruşi, unde rula un film cu Schwarzenegger, gata, alerga toate cadrele de parcă l-ar fi lovit bomba atomică. Pur şi simplu îşi bătea joc de noi. Măgarul! Îl luam atunci cu frumuşelul. Am găsit în spate un butonaş. Îl întorceam stânga, dreapta până-l opream din alergatul cadrelor. Cred că îi plăcea cum “îl mângâiam”, aşa că se oprea puţin… apoi reîncepea. Ce-l uram!
Sovieticii făceau televizoare de tip tank. Puteai să îl foloseşti ca mobilă, să-l trânteşti, să-l loveşti - funcţiona în continuare. Îl mai reparai din când în când şi iar funcţiona. Duceam Kaskad-ul la atelier ca la spital. Medicul, adică specialistul Vasile Nicolaevici era om respectat în trei sate. Ştia să repare orice televizor. Îl duceai joi, îl luai peste o săptămână, funcţiona trei zile, după care pumni, sudălmi, mângâiat la butonul din spate. Apoi iarăşi la Vasile Nicolaevici. Vecinii s-au prins că nu le repară televizoarele foarte bine. Dacă ar fi rezolvat defecţiunea definitiv şi-ar fi redus profitul. Interesul era să vină în continuare oamenii. Eu îl invidiam pe specialistul în televizoare. Mi-l închipuiam cum stă acasă, se uită la televizor, iar acela nici “nu răsuflă” de frică.
Astăzi, am o chinezărie de televizor. URSS a murit. Aş încerca o glumă, mă trage la comunism, dar nu-i de glumă. Televizorul a început să se îngălbenească pe la colţuri. Abia aştept să mai pun cap la cap nişte bani şi să-mi cumpăr unul ca lumea. De ce nu? Poate un LED TV.