Cea de a patra teorie politică

În lucrarea sa „Cea de a patra teorie politică”, Alexandr Dughin încearcă să treacă în revistă evoluţia ideologică a occidentului şi Rusiei, conturând elementele unei alternative actualului monopol ideologic.

Secolul XX a stat sub semnul a trei ideologii poitice: liberalismul, comunismul şi fascismul.

Prima teorie politică

Liberalismul ia naştere în secolul XVIII şi devine cel mai competitiv sistem ideologic. Faptul că acesta şi-a spulberat principalii inamici, demonstrează primatul acestuia asupra moştenirii epocii iluministe.

Liberalismul reprezintă o filosofie politico-economică care include toate direcţiile principale d dezvoltare:

-         omul ca măsura tuturor lucrurilor

-         sacralitatea proprietăţii private

-         credinţa în esenţa contractualistă a tuturor instituţiilor sociale şi politice

-         anularea autorităţii de stat, religioase şi sociale care pretind la un adevăr unic

-         separarea puterilor în stat

-         crearea unei „societăţi civile” în locul păturilor sociale, religii şi naţiuni

-         primatul relaţiilor economic de piaţă în faţa celorlalte forme politice

-         convingerea în faptul că modelul societăţii occidentale reprezintă unicul model al dezvoltării şi progresului

Clasicii ideologiei liberale vorbesc de două forme ai libertăţii: cea negativă („libertatea faţă de ceva”) şi cea pozitivă („libertatea pentru ceva”). Libertatea negativă este cea  la care liberalii atrag cea mai mare atenţie.

A doua teorie politică

Comunismul apare mai târziu ca o reacţie critică la liberalism, propunând o cale alternativă pentru dezvoltarea societăţii.

Marxismul are următoarele poziţii faţă de liberalism:

-         neagă individului calitatea de subiect al istoriei, considerând că acest rol poate reveni doar claselor sociale

-         consideră nedreaptă însuşirea de către capitalişti a plusvalorii

-         tratează „libertatea” societăţii burgheze ca o  formă voalată a dominaţiei de clasă, ascunzându-se după noi mecanisme de exploatare, înstrăinare şi violenţă.

-         cheamă la o revoluţie proletară şi lichidarea pieţii şi proprietăţii private

-         îşi propunea ca scop colectivizarea proprietăţii private

-         învoca în calitate de unicul sens al libertăţii din societatea comunistă „munca creativă” (ca o realizare a „libertăţii pentru ceva”)

-         critica naţionalismul burghez în calitatea sa de o formă a violenţei colective asupra păturilor sociale inferioare şi ca un instrument al agresiunii internaţionale în numele intereselor egoiste ale burgheziei naţionale.

A treia teorie politică

Fascismul reprezinză o încercare de a retălmăci modernismul, utilizând simbolismul societăţii tradiţionaliste. În calitate de sistem ideologic, acesta  apărut cel mai târziu dar dispărut în scurt tip, odată cu sfârşitul celui de al doilea război mondial. Prin ruinarea sa, fascismul a eliberat terenul de luptă pentru cei doi duşmani înveteraţi: liberalismul şi comunismul.

Victoria şi moartea liberalismului. Postliberalismul

În 1991, odată cu căderea regimurilor comuniste din Europa de est şi destrămarea URSS, ideologia liberală devine unica teorie politică recunoscută. Din acel moment, teoreticienii liberali au proclamat în unanimitat „sfârşitul istoriei”.

Cu toate acestea, victoria liberalismului, afirmă Alexandr Dughin, a coincis cu sfârşitul său. Acest paradox este unul aparent.

Atât timp cât se afla în concurenţă cu celelalte teorii, liberalismul a continuat să reprezinte un sistem ideologic format, care se referă la un anumit subiect al istoriei.

Dacă subiectul comunismului era „clasa socială”, ia subiectul fascismului, „statul” sau „rasa”, subiectul liberalismului era „individul”, liber de orice identitate colectivă sau orice apartenenţă. Victoria liberalismului a însemnat recunoaştere de către întreaga umanitate a individului în calitate de unic subiect normativ. „Drepturile omului” devin o normă obligatorie, iar societăţile care nu sunt decât ansambluri de indivizi, tind spre universalism. Valorile raţionalismului, ştiinţei, pozitivismului sunt tratate ca „forme voalate ale strategiilor totalitare represive”, fiind supuse criticilor, fiind proslăvite paralel libertatea şi independenţa absolută a individualităţii faţă de orice factor de control, inscluv de raţiune, morala, identitatea (socială, etnică sau gender) sau disciplină.

În această etapă, liberalismul incetează a mai reprezenta „prima teorie politică”, devenind o practică postpolitică. Are loc sfârşitul istoriei, politica este înlocuită cu economia (piaţa mondială), iar statele şi naţiunile sunt aruncate în ceaunul comun al globalizării.

După victoria sa, liberalismul dispare, transformându-se în PostLiberalism. Acesta nu mai dispune de o dimensiune politică, nu mai reprezintă o problemă de alegere, ci devine un „destin” (de unde provine şi teza societăţii postindustriale: „economia este un destin”).

Aşadar, începutul secolului XXI coincide cu dispariţia celor trei ideologii. Cea de a treia decedează în perioada fragedii tinereţe, cea de a doua moare de bătrâneţe, iar cea dintâi se transformă în „postliberalism”.

Postliberalismul are la bază următoarele teze:

-         Măsura tuturor lucrurilor nu mai este individul, ci postindividul – „dividul”, un ansamblu de părţi ale corpului împreună cu poftele sale.

-         Proprietatea privată este zeificată şi se transformă din ceea ce aparţine omului în ceea căreia aparţine omul

-         Egalitatea şanselor este înlocuită cu egalitatea imaginării şanselor (societatea spectacolului)

-         Contractualismul este înlocuit cu egalarea dintre realitate şi virtualitate, lumea devine un machet tehnic

-         Dispare orice fomră a autorităţii

-         Principiul separării puterilor este înlocuit cu ideea referendumului electronic permanent, unde fiecare are posibilitatea să voteze orice decizie

-         Societatea civilă înlocuieşte naţiunea şi statul, transformându-se într-un element cosmopolit

-         Teza „economia reprezintă un destin” este înlocuită cu teza „codul de identificare reprezintă un destin”, deoarece munca, banii, piaţa, producţia şi consumul devin virtuale.

Cea de a patra teorie politică

Dezacordul cu monopolul postliberalismului, în calitatea sa de practică universală a globalizării, dezacordul cu „sfârşitul istoriei”, dezacordul cu „status quo”, ar putea crea nişte premize pentru apariţia celei „a patra teorii politică”.

Acest status quo nu are la bază nici un fel de teorie politică. Lumea globală urmează a fi guvernată doar de legi economice şi de morala universală a „drepturilor omului”. Toate deciziile politice devin pur tehnice. Politicienii sunt înlocuiţi cu „manageri” şi „tehnologi”, iar masa de oameni este perecpută ca o masă de obiecte individuale.

Cea de a patra teorie politică nu îşi propune să devină o continuare a celei de a doua teorii şi nici celei de a treia. Atât comunismul, cât şi fascismul au aruncat mănuşa modernismului şi au pierdut lupta. Din aceste considerente, cea de a patra teorie politică trebuie să reprezinte ceva cu totul nou, din punct de vedere calitativ,  având principii şi strategii absolut noi.

Dughin consideră că cea de a patra teorie politică reprezintă o cruciadă împotriva: postmodernismului, societăţii postindustriale, reaizării practice a proiectului liberal, globalismului şi fundamentele sale tehnologice şi logistice.

Dacă cea de a treia teorie politică (fascismul şi naţional-socialismul) criticau capitalismul dintr-o perspectivă de dreapta, iar cea de a doua dintr-o perspectivă de stânga, în prezent nu mai există această topologie. În relaţie cu postliberalism este imposibil de a identifica ce înseamnă „stânga” sau „dreapta”. Există doar două poziţii posibile: acceptarea (centrul) şi dezacordul (periferia). În acelaşi timp, şi una şi alta sunt globale. Cea de a patra teorie politică reprezintă concentrara în cadrul unui singur proiect tot ce a fost exclus, aruncat, marginalizat în procesul de constituire a „societăţii spectacolului” (postmodernismului).

Elementele care ar constitui cea de a patra teorie politică trebuie căutate în unele elemente din trecut, care s-au opus liberalismului: naţional-comunismul, naţional-socialismul, naţional-bolşevismul, social-conservatorismul.

Conservatorismul, în opinia lui Dughin, nu este o ideologie, ci o stare a unei colectivităţi umane. În acest fel, conservatorismul devine acea teorie majoră, care înglobând toate elementele antiliberale, este capabilă să constituie cea de a patra teoriei politică.

În condiţiile postmodernismului, conservatorismul devine o teorie cu adevărat revoluţionară. Teoreticianul german al revoluţiei consrevatoare, Artur Meller van den Bruk, spunea: „în trecut conservatorii încercau să oprească revoluţia, însă acum noi trebuie să o conducem”.

Lupta pentru postmodern

Eşecul comunismului şi fascismului nu reprezintă atât un dezavantaj, cât un avantaj. Faptul că aceştia au pierdut bătălia, demonstează faptul că ambele nu au aparţinut spiritului modernist. Acest lucru înseamnă că teoria a doua şi a treia au fost de partea Tradiţiei, chiar dacă nu au recunoscut întotdeauna acest lucru. Astfel, cele două teorii trebuie reconceptualizate, valorificându-se acele elemente care pot fi utile. În forma în care au fost sistematizate, acestea nu au nici o valoare practică.

Cea de a patra teorie politică în Republica Moldova

Momentul în care are loc naşterea celei de a patra teorie politică în Republica Moldova este 4 aprilie 2005, când cele două poluri ale eşicherului politic: extrema dreaptă şi extrema stângă, sau aliat împotriva pericolului liberal.

Importantă nu este atât alianţa celor două partide, cât sinteza dintre două idei opuse, care la o apropiere, au provocat un adevărat şoc, o mare „explozie” şi „catastrofă ideologică”, dezorientând mai multă lume.

„Big-banul” ideologic din 4 aprilie 2005 este important prin faptul că a creat premise şi un fundament solid pentru constituirea celei de „a patra teorii politice”. Bipolaritatea: „comunism şi anticomunism”, „naţionalism – internaţionalism”, care aparţine epocii trecute, este înlocuită cu o altă bipolaritate: liberalism – conservatorism, antivalori – valori, globalism – antiglobalism, societatea deschisă – societate tradiţională, interesele străine – interesul naţional etc.

Pe plan ideologic, schimbarea a avut loc. Clasei politice nu îi rămâne decât să se alinieze acestor noi realităţi.

Filed under: Politica, reвaLюtzie