Creierul femeilor, o pânză de paianjen

Cu doar câteva momente în urmă am pus deoparte cartea Cellei Serghi “Pânză de păianjen”. Sunt atât de contrariat şi entuziasmat… Nu vreau să-mi pierd gândurile. Am decis să le împărtăşesc cumva. Ca idee, nu vă recomand să citiţi cartea, faceţi ce vreţi. Ar fi o profanare a valorii ei dacă aş încerca să vă spun cât de bună este, cât de interesantă. Pe scurt: nu-mi pasă dacă o citiţi sau nu. Romanul este o experienţă pe care n-am mai trăit-o până acum. Aşa că, dacă v-aş zice “citiţi-o”, ar fi ca şi cum v-aş îndemna să săriţi cu paraşuta. Poate nu este pe gustul vostru adrenalina. Oricum, scriitura nu are nicio legătură cu adrenalina.

Am descoperit cartea cu multă stupoare. Cu fiecare cuvânt pe care-l înghiţeam, mă acapara şi mai mult. Când mă gândesc că a stat de s-a prăfuit o perioadă prin casă, fără să o observ… Este genul de text pe care nu ai vrea să-l termini de citit niciodată, dar în acelaşi timp, ai da paginile mai repede: să vezi ce se întâmplă în continuare.

Vorbeam de stupoare. Oameni buni, oi fi eu misogin, dar nu ştiam că sunt misogin şi în literatură. După ce am citit “Anna Karenina”, am crezut că nimeni nu poate reda mai exact sufletul femeii. Ce dobitoc! Ca să ştii ce se întâmplă în sufletul femeii, trebuie să fii femeie. Cuvinte mari, dar am crezut că femeile nu pot fi scriitoare bune. M-am analizat, păi, eu am citit în special bărbaţi scriitori. De unde mi-a apărut ideea asta, atunci? Când colo, o descopăr pe Cella Serghi. Există şi scriitori de sex feminin! Printr-o radiografie a propriilor sentimente şi trăiri redă cu totul altceva decât am văzut eu în cărţile scriitorilor se sex masculin: instabilitatea femeilor, ideea de împlinire, nebunia lor, neîncrederea şi lipsa de un orizont clar. Femeia nu are un orizont, are mai multe.

Cella Serghi este extrem de simplă, în abordare, în exprimare, în compunerea propoziţiei. Simplitatea asta duce la un amalgam de impresii. Prea multe, mult prea multe detalii. Atât de multe încât totul devine extrem de complicat. Ciudat, nu? Citeam, urmăream firul logic al eroinei, dar mă pierdeam în noţiuni, explicaţii, trimiteri. O adevărată pânză de păianjen, aşa că trebuia să o las pe scriitoare să-mi arate drumul. Să dezlege ea ghemul de informaţii, altfel mă înec sau mă încurc în iţe.

De multe ori îmi venea să urlu: “Eşti o proastă, fă. Tare proastă mai eşti! Ce dracu, ai castele de nisip în cap! Eşti atât de reală, dar trăieşti ireal” În secunda doi, chiar Cella Serghi spune asta despre personaj prin intermediul altuia. Nu-i aşa că e o minune? Vi s-a mai întâmplat să vă fie ghicite gândurile? Brrrr! Mie nu. După ce am terminat de citit “Crimă şi pedeapsă” am avut câteva nopţi agitate. Vise urâte, idei care parcă nu erau ale mele, dar îmi populau capul. Dacă mai continuam în acest ritm trebuie să văd un psihiatru. După ce am terminat “Pânză de păianjen” le-aş trimite pe toate femeile din lume la psihiatru. Aveţi o pânză de paianjen în cap, nu creier.