1. Legea disciplinei

„Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi seful şi la bine şi la greu.”

Această primă lege fundamentală se referă la aspectul disciplinar al legionarului. Putem observa uşor că mentalitatea modernă împinge omul spre un exces de libertate, egoism şi neascultare. S-a ajuns chiar ca ascultarea să nu mai fie o un izvor de educaţie şi progres, şi chiar la aceea că fiecare individ atomizat să-şi impună propria libertate şi propriul mod de gîndire celor din jur, fără a-şi da seama că astfel le dăunează.

Omul indisciplinat devine un „atom liber” de societate, care-i influenţează negativ şi pe cei din jurul său. Iar acest lucru convine cu atît mai mult forţelor negative ale acestei lumi, deoarece acestea se conduc de celebrul dicton „dezbină şi conduce”. Să nu se creadă greşit, că individul indisciplinat prin falsa „emancipare” este un om puternic (aşa cum ne sugerează „duhul” lumii acesteia). Din contra acest individ este unul slab, copleşit de propria dezordine sufletească şi de propriul mod de viaţă, clădit pe imperfectele principii lumeşti.

Dacă raportăm indisciplina la individ, situaţia nu pare a fi atît de critică. Căci, intrînd în contact cu o societate perfectă (sau care aspiră spre perfecţiune), omul indisciplinat va părea ridicol, şi vor fi mari şanse ca să-şi conştientizeze starea precară în care se află şi să se schimbe. Mult mai grav este atunci cînd starea de indisciplină se manifestă la nivelul întregii societăţi. Iată atunci este haos total – ceva asemănător cu mişcarea haotică şi dezordonată a moleculelor unei mase de gaz, care tocmai a fost scoasă din starea de echilibru.

Astfel, disciplina este mai mult decît necesară în cadrul unei mişcări care doreşte să facă o schimbare esenţială în felul de a fi al unui popor. Legionarismul a fost la rîndul său una din puţinele mişcări naţionale ale secolului XX, care au avut ca scop suprem fomarea omului nou, ceea ce a impus etalarea unei discipline de fier în activitatea sa.

Cu atît mai mult se cerea disciplină, fiindcă scopul suprem al Legiuni nu era imediat (preluarea cît mai rapidă a puterii în stat), ci era în viitor, undeva departe – acolo unde se va ajunge la marea biruinţă prin grele lupte (formarea omului nou, înzestrat cu calităţi de erou.).

Şi cu atît mai mult este nevoie de disciplină în cauza legionară, fiindcă mereu au fost şi vor şi imense forţe duşmănoase care vor face tot posibilul pentru a distruge această manifestare sinceră a românismului ortodox.

Disciplina adevărată şi sinceră, fie ea în interiorul sau în exteriorul legionarismului, nu trebuie să vină din frica faţă de partid sau şef, din teama de pedeapsă sau din interese meschine. Adevărata disciplină este asumată conştient şi cu dragoste. Ea vine dintr-o convingere sinceră, încununată de o stare de pace sufletească.

Omul disciplinat este convins că doar disciplina asigură o reală coezine şi unitate între membrii organizaţiei, şi că ea este parte componentă a „motorului nevăzut”, care „împinge” înainte o mişcare socială cu idealuri nobile. Totdată, disciplina asumată conştient, nu trebuie să fie manifestată doar în interiorul grupului restrîns în care a fost însuşită (în cazul Mişcării – cuibul legionar). Este absolut necesar ca ea să fie manifestată în egală măsură şi în exteriorul acestui grup – în familie, în grupul de prieteni, pe drum sau la şcoală. Astfel, va avea loc „un export” de disciplină, dacă putem spune aşa, care va duce indirect la schimbare a celor din jur.

„În Mişcare nimic nu este impus, totul trebuie să fie acceptat” (Faust Brădescu). Există, deci, o mare diferenţă între legionarism (mişcare ce îşi propune să constriuască ceva) şi alte mişcări moderniste (care au ca scop suprem negarea a ceea ce a fost anterior).

„Neexistînd constrîngere exterioară, atitudinea disciplinată devine voluntară” – iată un alt citat din Faust Brădescu, care face diferenţa dintre legionarism şi mişcările materialist-utilitariste ale vremii.

Nu este exclus ca modelul de disciplină enunţat de legionarism să pară „dictatorial” şi „barbar” pentru cei din jur, mai ales dacă ne referim la societatea profund emancipată, individualizată şi lipsită de rost, din zilele noastre. Dar, odată cu acceptarea conştientă şi sinceră a acestui tip de disciplină, mulţi vor înţelege importanţa acestei în viaţa de zi cu zi.

Da, a accepta disciplina legionară înseamnă a renunţa într-o oarecare măsură la propria personalitate. Însă, acest aspect negativ la prima vedere, se vădeşte a fi pozitiv, dacă luăm în consideraţie gradul de perfecţiune la care poate ajunge omul disciplinat în raport cu cel indiscplinat şi „liber cugetător”.

În acest caz, disciplina nu mai este un disconfort (aşa cum o priveşte omul modern) ci o plăcere sufletească, care îţi dă încredere în izbîndă şi dragoste de viaţă.

Asta înseamnă disciplină legionară: ea nu este neapărat ceea ce şeful le impune camarazilor, ci ceea ce camarazii înşişi pot să-şi impună, pentru a deveni mai buni.