Lumea e rea și indiferentă - de cîte ori nu am spus asta în gînd sau cu voce tare, compătimind o victima, pe cineva care a suferit o umilință sub ochii nepăsători sau jenați ai celorlalți? E o replică automată, iar indiferența în grup nu-i tipic românească, ci tipic omenească (a se vedea, de pildă, the bystander effect - Darley și Latane). Se spune și, de data asta fără glumă, cercetătorii americani au arătat că unde-s mulți, indiferența crește, fiecare gîndindu-se că se vor preocupa ceilalți. Are cine să intervină, să salveze, să ajute. 
Totuși, asta nu e singura explicație - m-am surprins astăzi rea și indiferentă. Pentru că nu-mi mai încape în fața ochilor atîta suferință, afișată pe stradă în cele mai crunte feluri, de la desfigurare fizică la decădere morală. Nu mai pot. Nu mai pot vedea, nu mai pot primi, nu mai pot accepta cerșetoria, rugăciunea după bani, cîntul jalnic al întîrziaților mintal, mîna întinsă, bolboroseala după milă. E trist că și emoțiile respectă principii economice: suferința nu mai are valoare cînd e omniprezentă. Iar indiferența mea se întărește ca o carapace, așa încît dacă strigați după ajutor, s-ar putea să trec fără să aud. Asta în timp ce mă antrenez pentru a înțelege și a fi empatică. Și încă nu-i suficient de ironic...
Mai degrabă e ironic faptul că actele de caritate nu vin din preaplinul inimii, ci din altceva - eu mă gîndesc la o educație bună, strictă, care construiește „puterea de a face bine.” Dar școlile și bisericile sunt ocupate cu altele, timp în care urechilor le cresc pleoape (expresie din Orbirea, Elias Canetti) și fiecare om trăiește în sinea lui, izolat.