Identitatea: tradiţionalism, modernism şi postmodernism

Ca să înţelegem sensul termenului de identitate, trebui să încercăm să-l definim din perspectiva celor trei paradigme istorice.

Tradiţionalism (epoca premodernă)

În cadrul paradigmei tradiţionaliste (premoderne), idenitatea este de origine metafizică, situându-se în afara individului. Etnicitatea este înţăleasă ca un „spirit al strămoşilor” la care omul aderă din momentul naşterii. Legătura de sânge, în acest caz, nu trebuie privită ca un element biologic determinativ al identităţii. Nu sângele, în sine, este un element determinativ. Acesta este mai curând o condiţie simbolic. Iată de ce la cele mai multe popoare există un rit de trecere şi iniţiere a novicelui în lumea spirituală a etnosului (cum ar fi: circumcizia, botezul).  În acest fel, apartenenţa individului la un etnos nici nu poate fi pusă în discuţie, ea este acceptată ca un dat obiectiv care urmează să fie asumat până la sfârşitul vieţii. Din această perspectivă, este indiscutabil că majoritatea populaţiei Republicii Moldova o constituie etnicii români (de la „Romania” – numele vechi al Imperiului Bizantin), indiferent de ceea ce declară oficial fiecare în parte. Din acelaşi considerent, ortodoxia este concepută ca un element constitutiv şi indispendabil al etnosului românesc. 

Modernism (epoca modernă)

În epoca modernă se deosebesc două direcţii opuse ale tratării fenomenului identitar: individualist şi colectivist. Ceea ce deosebeşte ambele curente este desacralizarea şi demistificarea identităţii, ceea ce duce la apariţia conştiinţei naţionale. Din momentul naşterii naţiunilor moderne, idenitatea naţională este privită ca o calitate asumată conştient de individ.

Din perspectiva individualismului, idenitatea naţională ţine de decizia fiecărui persoane de a accepta o cultură şi o cetăţenie a unui stat naţional.

Din perspectiva colectivismului, idenitatea naţională este asumată de o colectivitate, drept ideologie de stat. Această ideologie oficială este acceptată în ca un rezultat obiectiv al evoluţiei istorice – progres. Din această perspectivă, identitatea naţională nu este decât o imitare perversă a etnicităţii premoderne.  Elita românească modernă utilizează etnicitatea românească pentru construirea unei „conştiinţe naţionale româneşti”, la fel cum în prezent „moldoveniştii” încearcă să utilizeze aceleaşi elemente ale etnosului românesc pentru crearea (fără succes) a unei „conştiinţe naţionale moldoveneşti”. În ambele cazuri este vorba de un fals, de o imitare a elementelor arhaice. În acest context, lupta dintre „unionism” (care susţine unitatea naţiunii româneşti) şi „moldovenism” (care susţine existenţa „naţiunii moldoveneşti”) reprezintă, prin esenţă, lupta dintre două sisteme moderniste de aceeaşi natură, care odată cu înaintarea postmodernităţii, sunt condamnate să dispară.

Postmodernism (epoca postmodernă)

Viziunea postmodernistă (postliberală) neagă în totalitate existenţa obiectivă a identităţii. În opinia postmoderniştilor, modernismul este prea mult impregnat de elementele premoderne (în realitate doar de imitaţii ale Tradiţiei). Individul şi colectivitatea nu mai sunt liberi să aleagă idenitatea naţională sau alta, ci devin însuşi creatorii ei. Postmoderniştii, declară idenitatea ca un fenomen iluzoriu, pe care orice individ este liber „să şi-l imagineze” după bunul său plac (teoretic, poţi fi orice îţi doreşti: român, moldovean, chinez, marţian etc.). Nici cetăţenia nu mai este echivalată cu identatea etnică sau naţională, reprezentând doar un cod universal de identificare în cadrul unei sistem electronic global. Anume din aceste considerente, în buletinul de idenitate a dispărut rubrica „etnia”, care exista chiar şi în paşapoartele sovietice.

Punctul final al societăţii postmoderne este societatea globală, unde indivizii reprezintă elemente uniformizate, ce locuiesc într-o lume virtuală.

Revoluţia conservatoare

Din perspectiva revoluţionar-conservatoare, revenirea la modelul tradiţional, reprezintă un imperativ al epocii postmoderne. Revenirea la modelul mistic al identităţii, prin negarea conceptului postliberal al identităţii reprezintă o formă a renegării fundamentelor societăţii postmoderne. Revoluţionar-conservatorii refuză să se supună „realităţii virtuale” impuse de Sistem, preferând să identifice şi să readucă în actualitate „adevărurile veşnice şi vii”. Iată de ce observăm reînvierea, în ultimul timp, al sentimentului etnic în mai multe ţări ale lumii, mai ales în statele „civilizate” ale Europei, inclusiv SUA, existenţa cărora este ameninţată de invazia elementelor etnice, rasiale şi religioase străine.

Recapitulăm:

paradigma tradiţionalistă presupune că identitatea este un destin al omului;

paradigma modernă presupune că omul este liber să aleagă dintre identităţile existente;

paradigma postmodernă dă libertatea omului nu doar de a alege, dar şi a inventa propria sa identitate. Identitatea încetează a mai fi un bun colectiv.