Eu, poliglotul
Era pentru prima dată când avea să scap avionul…În acea dimineaţă de Sâmbătă deşteptătorul a încercat din răsputeri să mă trezească, dar eu, în ultimul timp fiind învins tot mai mult de lenevia dimineţilor reci de toamnă, am pierdut din reflexul de altă dată de a sări în picioare la auzul acestuia, reflexul s-a transmis doar mâinii care automat a închis deşteptătorul, fără a mai transmite semnalul la creier.
La o oră după ce sunase deşteptătorul, aidoma celor din filmul “Inception”, am tresărit din vis cu gândul ca m-am scăpat cu somnul şi, posibil, am întârziat la avion. Într-o secundă am văzut că am întârziere de o oră – înseamnă că încă nu-i totul pierdut. În 8 minute iesisem din apartament şi o luasem fuga spre statia de autobuz. Fuga a fost în zadar, caci am avut de aşteptat în statie vreo 14 minute, deşi trebuia fix să prind precedentul autobuz! Apropo, după ceva timp am observat o legitate la transportul (urban) italian: atunci când vii în statie mai înainte – acesta întârzie, iar atunci cand vii la timp sau întârzii puţin – îl scapi pentru că a trecut înainte de timpul fixat în grafic. Ei, da celulele nervoase, cum ştim, nu se prea restabilesc, asa că trebuie să te împaci cu gândul.
Ei bine, cu metroul a fost mai repede şi, ajungând la gara centrală, iarăşi am făcut sprintul, sperând să prind autobuzul de la 9 jumate, dar şi aici success!!! Am întârziat cu 1-2 minute, care mi-au adus încă 20 minute de aşteptare a următorului autobuz spre aeroport. Acum tot mai mult eram cuprins de neliniştea că aş putea să nu reuşesc până la închiderea checkin-ului. Mă rugam să nu fie trafic la ieşirea din oraş şi pe autostrada. Îmi tot aminteam de emoţiile trăite în Charleroi, Belgia, când am reuşit în ultimele secunde să iau ultimul autobuz din acea zi spre aeroport, care deja pornea din staţie.
Din fericire trafic nu a fost şi am ajuns la timp (ador momentele, cand la limita, totuşi, reuşeşti :) ), ba chiar şi la checkin nu era rând. Am trecut controlul şi m-am pornit spre poartă.
Ah da, ce are toată povestea asta cu “poliglotul”?
Luasem un telefon mobil şi vroiam să-i fac tax-free. Din păcate recent au schimbat procedura şi la ieşire din ţară îţi puneau pe factură doar ştampila de ieşire, iar banii îi puteai recupera la alt ghişeu din afara aeroportului, deci doar când te intorceai în Italia (sau prin poştă).
Pentru prima dată la tax-free era un rând, şi nu chiar mic: nimeni nu vrea sa lase bani în plus J . După ceva timp, văzând că nu se mişcă treaba, am înţeles că de fapt nu e nimeni în oficiu. În acest timp m-a întrebat ceva o rusoaică (erau mai mulţi ruşi ce plecau la Moscova) şi am început să-i explic, în rusă, care e procedura. După, stând in rând, am mai schimbat vreo două vorbe cu o româncă, apoi am început să discut cu nişte americani (în engleză, evident), explicându-le că acum nu pot să ridice nici un ban, ci eventual la întoarcere. Clar că nu mai aveau de gând să se întoarcă ei din SUA în Italia şi le ziceam ca e posibil prin poştă, dar ar trebui să precizeze procedura. În sfarsit am văzut doi vameşi italieni şi am mers spre ei să-i intreb, în italiană, de ce nu e nimeni la tax-free, după care ambii s-au îndreptat spre oficiu.
Bucuros că în sfârşit se mişcă rândul, la un moment dat, americanii mă întreabă la ce oră am zborul, dacă mai am timp să stau. Eu, liniştit, le zic că de fapt ar trebui să plec, dar o să aud când începe îmbarcarea, arătând spre poarta mea… aici m-am uitat mai atent la monitor şi am văzut “Ultima chemare” – era un semnal clar că trebuie să fug.
Am părăsit rândul şi-am plecat, lăsând în urmă 2 americani, mai mulţi ruşi şi români, doi vameşi italieni (care chiulesc, cred ca regulat, de la serviciu)… şi aici mi-am dat seama că timp de 5 minute am vorbit, cu străini, în toate cele 4 limbi pe care le cunosc, lucru care cred că mi s-a întâmplat pentru prima dată in viaţă. M-am simţit mândru, pentru că eram sigur că nimeni din acei străini nu cunosc patru limbi, poate nici trei.
Da… uite-aşa suntem noi, moldovenii, poligloţi! :)
Sursa
2010-10-17 09:08:00