Despre un nonconformism conformist

Nonconformismul agresiv poate fi la fel conformist precum conformismul tipic…Adică, dacă e dezvoltat până la extrema în care devine intolerant cu lucrul împotriva căruia se revoltă, nonconformismul poate fi considerat a fi un conformism tipic. Ateismul extremist, cel care ajunge să fie la fel de intolerant și nerăbdător cu fenomenul religios, precum este habotnicismul cu ”gândirea eretică”, trebuie numit, prin analogie, obscurantism fanatic, deci conformism.

Zic astea cu referire la cazul unui prieten, amator de muzică bună. Omul ascultă rock, arii din operă, bucăți etnice, estradă, jazz, reggae și încă o duzină-două de genuri, dar genul său predilect, din care dă și la alții, pe rețele sociale și în corespondențe private, este muzica death metal. Bun, death metalistul a găsit săptămâna asta câteva bucăți extraordinare de muzică…religioasă, cu care a procedat ca de obicei: le-a postat pe profilul său personal dintr-o rețea de socializare. Cum, în ziua aia, se întâmplă că biserica să cinstească nu știu care sfânt și mucenic, ocazie cu care capitala unui stat, situată pe râul din curtea Uzinei de Tractoare, a sărbătorit și hramul, zis și al orașului, muzica religioasă venea tocmai bine, cu un reminder spre cele veșnice.

Abia de-au ajuns clipurile pe profile că niște inși care-s atei militanți cu convingeri, dar fără toleranță s-au apucat să-l descoase, să-l întrebe dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva grav, dacă totul e ok la el, (ironic) dacă nu vrea link-uri și spre niște site-uri de rugăciuni și…tot așa.

Omul a răspuns cu tact că rămâne fidel pasiunii sale pentru muzica bună, și cum, bucățile religioase pe care le postase, erau într-un perfect acord cu acest criteriu nu vede vreo problemă…

La care discuția a sfârșit. Dar a rămas un gust amar. Și o bănuială. Că nu tot ceea ce se dp și vinde drept libertate, chiar ar fi libertate.

p.s. sugestie de lectură, eseul lui Pier Paolo Pasolini ”Despre ce vorbește părul lung” din ciclul Scriituri Corsare.