Veghe la teatrul Eugen Ionescu
Teatrul Eugen Ionesco şi-a deschis stagiunea a 2o-a cu un spectacol... curios. În incinta fostului cinematograf "Moscova" e încă rece. În sensul acelei senzaţii de discomfort, pe care o ai într-o casă unde nu se mai termină reparaţia. Dar, chiar şi aşa, dacă există o cameră finisată, celelalte nu mai contează. Am coborât în demisol oarecum incitată de misterul începutului. Scaunele erau aranjate în jurul locului, unde urma să se desfăşoare acţunea. Nu exista scena propriu zisă. Şi nici parterul. Nişte scaune, un pat, două geamuri de butaforie şi o sofa improvizată. Atât. Ne-am aşezat (de-a valma artişti, critici de artă, medici, simpli iubitori de artă teatrală, miniştri - ai culturii, jurnalişti, scriitori etc.) unde am apucat. Lângă mine un scaun a rămas liber. S-a stins lumina, s-a aprins în relanti şi... a început spectacolul "Veghe" de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş. În debutul reprezentaţiei babeta (interpretată de Irena Bolcincă) tuşea şi trăgea pârţ-uri, mormăind intraductibilităţi. Mi-a cerut să-i dau un pahar cu apă. Apoi i-a cerut unei doamne (după ce a refuzat-o Marian Stârcea) să-i agaţe rufele la uscat. Sutiene, chiloţi... printre care o tanga-dangăt al tinereţii strecurate printre degete. Apoi... a intrat în scenă el, nepotul rătăcit - eroul lui Emilian Creţu. A vorbit aproape non-stop o oră şi ceva, cât a durat spectacolul, aşezându-se din când în când pe scaunul din stânga mea. Un suflet nemângâiat, un paria pentru părinţi, rude, societate. A rătăcit-o nu doar pe mătuşa lui (din care şi-a făcut idol al speranţelor sale de aşezare într-o viaţă firească), ci şi pe sine. Un travestit cu veleităţi de Om. Cum, un travestit poate avea asemenea pretenţii?! Uakh! Aşa se întreabă (scuipă) majoritatea oamenilor normali, majoritatea creştinilor drept-credincioşi. Evident, tragi-comedia autorului canadian se extinde mult dincolo de această perspectivă. E vorba acolo şi de relaţionarea între doi oameni străini, solitari, dar, vorba subconştientului uman, dornici de afecţiune. Chiar dacă unul (băiatul) aşteaptă moartea celuilalt. Chiar dacă el construieşte în acest sens o maşinărie de eutanasiere, explicând mătuşii sale ce are de făcut ca să moară mai repede. Chiar dacă într-un sfârşit femeia confirmă că nu este mătuşa lui şi el crede că a rămas şi mai singur decât a fost. Dar o operă oricât de sinistră ar fi, nu e operă de artă dacă nu lasă loc pentru reinventare. Falsa mătuşă îi întinde un pulover roşu croşetat special pentru el. El îşi imaginează că prin ea poate recupera dragostea cerşită de un abandonat. Dragostea, pe care n-o găsim (uneori ani şi ani de zile!) pentru că suntem convinşi că Dumnezeu ne este ostil. Mătuşa moare tocmai când nu mai trebuia s-o facă. Absolut alogic. Precum e orice moarte. Dar după ce lumina şi-a aprins toţi waţii în urma actorilor, care au plecat din scena improvizată acoperiţi de aplauze şi flori, am simţit că e în puterile mele să fiu mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai hotărâtă să trăiesc fiecare clipă din viaţa asta ca şi cum ar fi cel mai frumos dar al sorţii.
Sursa
2010-10-16 18:23:45