Experienţa mistică a luminii în religiile orientale şi în creştinismul ortodox

Prezentată iniţial ca teză de licenţă în teologie, cartea de debut a domnului Cristian Tabără repune în discuţie problema descoperirii lui Dumnezeu prin experienţa mistică a luminii privită comparativ între religiile orientale şi creştinismul ortodox.

Cartea este structurată în trei părţi care ne introduc în centrul manifestărilor religioase ce se exprimă cel mai profund prin mistică. Experienţa mistică presupune două elemente: credinţa şi asceza cărora li se alătură gnoza, ca mijloc de înlăturare a ignoranţei, în prezenţa căreia nu există nici credinţă şi nici asceză autentică. Finalitatea experienţei mistice este iluminare şi mântuire deopotrivă.

În prima parte: „Epifanii şi hierofanii luminoase. Premise generale”, autorul descrie lumina mistică pornind de la cercetarea premiselor experienţelor mistice ale luminii care sălăşluieşte în mod firesc în inima omului. Această idee este valabilă pentru aproape toate sistemele orientale chiar dacă accentul cade mai mult pe practică decât pe cunoaşterea metafizică sau contemplaţia mistică din creştinismul ortodox. Dacă în Orient experienţa luminii semnifică prin excelenţă întâlnirea cu realitatea ultimă, în creştinism, experienţa luminii are în centrul ei Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Partea a doua „Experienţa mistică a luminii în Orient”, analizează experienţele religioase în „grupele” de hinduism: vedic, brahmanic, upanişadic şi clasic, unde fiecare grupă este dezvoltarea celei anterioare, şi în jainism şi budism. În toate tipurile de experienţe ale luminii citate de autor există un numitor comun: ele îl scot pe om din Universul lui profan şi îl proiectează într-un Univers „transcendent şi sacru” (M. Eliade)

Autorul reuşeşte să ne introducă în vastitatea experienţelor luminii care rămân de cele mai multe ori subiective. Nu vom intra în detalii pentru că materialul nu poate fi sintetizat în spaţiul unei recenzii. Vom remarca doar stilul sintetic în prezentarea concepţiei despre lumină la popoarele amintite.

Partea a treia, şi cea mai cuprinzătoare, ne prezintă „Iluminarea sau vederea luminii dumnezeieşti în creştinismul ortodox” plecând de la două condiţii: menţinerea şi aprofundarea legăturii cu Dumnezeu şi înţelegerea în iubire şi credinţă a sensurilor omului şi a lumii sale.

Autorul ne face să înţelegem că în afară de Biserică nu există viaţă mistică pentru că acest tip de viaţă chiar dacă atinge o culme a libertăţii ea este susţinută lăuntric de dogma Bisericii trăită în Sfânta Treime. Sfântul Simeon Noul Teolog defineşte misticul cu cel ajuns pe cea mai înaltă treaptă a vieţii mistice în întâlnire personală cu Hristos, Care vorbeşte în inimile oamenilor prin Duhul Sfânt.

Subcapitolele acestei părţi sunt tot atâtea puncte de plecare în cunoaşterea dimensiunii dumnezeieşti a iluminării: Persoana şi lucrarea Sfântului Duh în iluminare, Harul şi darurile Sfântului Duh, Contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, Apofatismul şi treptele sale sau Mintea, inima şi vederea luminii dumnezeieşti.

„Dragostea, cunoaşterea şi lumina dumnezeiască” este subcapitolul care încheie ultima parte a cărţii ce încearcă să redea, prin cuvintele Părinţilor, un răspuns asupra semnificaţiei luminii dumnezeieşti în Ortodoxie. Autorul vede acest răspuns în iradierea zâmbitoare a dragostei divine, trăită în formă mai intensă în clipele de aţintire extatică spre Dumnezeu. Experienţa ce caracterizează această stare extatică se poate exprima prin trei termeni: iubirea, o cunoaştere prin experienţă mai presus de cea conceptuală şi lumina, care e expresia bucuriei. în „Capete teologice” Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte la un moment dat numai de iubire şi de lumina dumnezeiască. Lumina e totodată cunoaştere, iar lumina cunoştinţei e fructul iubirii. Mistica luminii arată că vederea luminii dumnezeieşti este o cunoaştere mai presus de cunoaştere, o cunoaştere supraconceptuală. Autorul conchide că în Ortodoxie iluminarea – dobândită prin rugăciune şi asceză în harul Duhului Sfânt – înseamnă îndumnezeire.

Concluziile domnului Tabără sunt cât se poate de sistematizate şi pertinente aducându-ne în final provocarea unei realităţi la care nu ne-am fi raportat: „semnificaţia luminii este, în definitiv o descoperire personală şi fiecare descoperă ceea ce era pregătit spiritual şi cultural să descopere”.

Îi mulţumim autorului pentru acest demers, nu neapărat facil cititorului contemporan, în acelaşi gând: „Studiul istoriei şi al filozofiei religiilor înseamnă nu ai descoperi pe ceilalţi pentru a te converti, ci pentru a descoperi o dată în plus valorile ortodoxiei”.

Recenzie: CRISTIAN TABĂRĂ, „Experienţa mistică a luminii în religiile orientale şi în creştinismul ortodox” EDITURA PAIDEIA,COLECTIA DE STUDII ŞI ESEURI, 2000, 111 PAG.

sursa: http://www.agnos.ro/blog/