octombrie 1996. trenul “Prietenia”.

In fiecare octombrie mi-aduc aminte cum am venit eu in Bucuresti. Cum am fost la Univermag si am cumparat o valiza mare, cum mama a facut multa mancare sa am “la drum si cand ajungeti acolo”. “Acolo” trebuia sa fie un camin gen hotel, cu o cantina moderna, cu de toate. Facultatea trebuia sa fie plina de profesori competenti si colegi binevoitori. Drumul trebuia sa fie vesel, cu muzica, bere, si schimburi de “ocheade”.

In familia mea se manca patriotism pe paine, chiar daca nu aveam intotdeauna paine proaspata. Asa ca nu mi-am facut niciun fel de griji: de acomodare sau de integrare.

Peronul era plin de copii (bine, noi ne consideram foarte mari. plecam totusi de acasa ) si parinti emotionati. Eram multi, plecam in orase diferite, la facultati diferite, dar toti cu aceleasi emotii si sperante.

Pe peronul din Iasi, unde am stat cateva ore, pana pleca primul tren spre Bucuresti, mi-am cunoscut viitorii colegi de facultate si … viitorii prieteni. Cineva canta la chitara “Tell me where did you sleep last night”, noi ne studiam, faceam cunostinta, imparteam mancarea si bautura …

La Gara de Nord din Bucuresti nu ne astepta niciun reprezentant de niciunde, cum credeam eu … Am cautat facultatea, caminul, ministerul educatiei. Peste tot am revenit in aceeasi zi, pentru ca nimeni nu stia ce sa faca cu noi. Am platit amenda la RATB, pentru ca nu stiam cum e cu biletele si controalele prin transportul public romanesc. Caminul ”de lux” era de fapt o constructie in prag de demolare. La facultate in loc de paine si sare, ne-au intalnit cu ridicat din umeri si “numai de voi nu am chef acuma”. La minister am reprodus toate cuvintele de la Podul de flori, am citat din marii poeti ai neamului romanesc, am invocat articole din acordul dintre ministere, am amenintat cu toate neamurile mele deputati, am aplicat toate tehnicile de emotionare a unui functionar. “Nu avem alt camin.”

Ne-am intors la Gara de nord, am luat bagajele, ne-am dus inapoi la camin, am ascultat speechul de “Bun venit”. “Sa nu va prind cu bautul, curvaritul si bataile. Va cunosc eu. Ati venit doar pentru bursa … La prima abatere – va dau afara din Romania.” (aici fac o paranteza. ca atare, tantitza aia era neica nimeni. numara maturile din camin. dar eu inca nu stiam asta. si nu intelegeam de ce ne face betzivi si violenti. cu parere de rau, mai tarziu am inteles de unde vine reputatia moldovenilor).

Era deja intuneric … La capatul holului niste ucraineni chefuiau, cu muzica ruseasca. Din cand in cand se auzea cate un “Unde-i sticla?” sau “Unde-i Katea?”

Prima noapte a fost grea. Paturi incomode, frig, galagie, eu imi faceam griji pentru Katea .

Nimic nu era cum imi imaginasem. Dar, de-a doua zi dimineata, incet-incet, lucrurile s-au aranjat. Mi-am pus postere cu GnR, Nirvana si Metallica pe pereti, am cautat saltele prin camerele neocupate, ca sa umplem golul dintre geam si perete, am cumparat iala, lighean, resou, lumanari. M-am imprietenit cu Katea .

Le-am facut pe toate, cu rabdare, cu dezamagiri, chiar si cu lacrimi … Le-am facut chiar foarte bine.

Cel mai greu era cand primeam scrisori de acasa. De la mama, de la fostii colegi, de la prieteni. Pana la prima scrisoare de la mama – eu nu am stiut cat de sarate sunt lacrimile adevarate…

In camin – am cunoscut noua mea familie. Fiecare stia aproape totul despre fiecare. Nu ne mai saturam de povestit, de descoperit, de impartasit. Ne ajutam, ne consolam, ne invatam. Imparteam mancare, imparteam cursuri, imparteam experiente. Baietii protejau si ajutau fetele. Fetele faceau ceai baietilor si le mai coseau cate un nasture.  

Descopeream viata. Nu mai aveam rabdare – sa vad tot orasul, toate teatrele, sa merg la toate concertele, sa citesc toate revistele. Scriam scrisori lungi acasa, povesteam despre bulevardele mari, parcul Herastrau, discoteca din Agronomie, concertul lui Iris, posturile de radio, autobuzele fabuloase, metrou, expozitii, librarii … despre Casa Poporului, CEC, Carul cu Bere, magazinul Unirea, despre aparatul de telefon de la care puteai suna gratis acasa, daca numarul de telefon se termina in 0 sau 9 … despre parizer, despre hot-doguri, despre crensmit, despre Sheriff’s, despre Dambovita, despre transsexualii de langa Opera … despre P3, R2 …

Au trecut 14 ani, si eu tot mai am emotii in octombrie. E luna in care am facut cunostinta eu cu Bucurestiul. E luna “Prieteniei”.