Cum a apărut Crezul şi cum se raportează acesta la Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie?

Întrebare:

Abia aștept sa ajung in tara  sa vizionez dezbaterea dintre dumneavoastră si preotul ortodox, ca aici netul e foarte lent. Până atunci, as dori sa va întreb daca Crezul, celebra rugăciune rostita la toate slujbele in biserica ortodoxa, face parte tot din sfânta tradiție, știut fiind faptul ca doar rugăciunea “Tatăl nostru” este trecuta in Biblie, toate celelalte fiind scrise de teologi in general. Va mulțumesc si Doamne ajuta!

Crezul nu este rugăciune ci o mărturisire de credinţă, sau mai este numit Simbolul Credinţei Niceo-Constantinopolitan. Da, el face parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe şi spre deosebire de alte tradiţii,  nu contrazice învăţătura Sfintelor Scripturi ci este o sinteză, un rezumat al doctrinelor de bază ale credinţei creştine aşa cum au fost lăsate în cărţile canonice (inspirate de Duhul Sfânt) ale Vechiului şi Noului Testament.

În primele secole, când au început să ia amploare multele erezii, bisericile locale au început să aplice o metodă de învăţare şi verificare a credinţei. Când cineva încheia legământ cu Domnul Isus Hristos, după aceasta urma o perioadă de catehizare, adică o perioadă când învăţa doctrinele de bază ale credinţei creştine. Toate aceste învăţături erau formulate într-o mărturisire de credinţă care era învăţată pe dinafară de creştinul nou convertit şi în ziua botezului el făcea această mărturisire a credinţei în faţa martorilor după aceea fiind botezat. Au fost foarte multe astfel de mărturisiri de credinţă şi ele au variat ca şi volum şi conţinut.  De altfel şi ereticii, la fel, formulau şi ei mărturisiri de credinţă pe care le răspândeau.

Împăratul Constantin cel Mare a convocat primul sinod ecumenic la Nicea. Acolo s-au adoptat 20 de hotărâri, printre care şi Crezul de la Nicea. Principalul motiv pentru convocarea sinodului a fost erezia ariană. Arius, un preot din Alexandria, susținea că Isus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius zicea că dacă Isus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intenția inițială a lui Arius era să răspundă erezia sabelianismului, prin care se făcea confuzie între persoanele Sfintei Treimi.

Unii episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica Apostolică ( a nu fi confundată cu Biserica Ortodoxă sau Biserica Catolică de azi) a intrat în prima si poate cea mai profundă criză doctrinară. Până atunci, cum am scris, mărturisirile de credință făceau parte din Crezul recitat de candidații la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat sinodului de la Nicea de către Eusebiu din Nicomedia şi a fost respins imediat. În cele din urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeași ființă” (de aceeași esență). Astfel s-a adoptat ca dreaptă şi conform Sfintelor Scripturi afirmația că Isus este „de aceeași ființă” cu Tatăl. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicea si este următorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al tuturor văzutelor si nevăzutelor. Si într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om. Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pilat din Pont, a pătimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăși va să vină cu slavă, să judece viii si morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

La sinodul de la Nicea au participat 318 episcopi şi s-au mai luat şi alte hotărâri pentru Biserică.

Al doilea sinod ecumenic a fost convocat în 381 la Constantinopol de împăratul Teodosie I şi au participat 150 de episcopi. Intenţia lui Teodosie în convocarea sinodului a fost înlăturarea completă a ereziei lui Arius, condamnarea învăţăturilor lui Macedonie si a lui Apolinarie şi formularea învăţăturii despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.

Macedonie învăța că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului. Episcopii adunaţi la sinod au condamnat învățătura lui Macedonie si au formulat învățătura despre Sfânta Treime care este în deplin acord cu Sfintele Scripturi şi conform căreia există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, iar Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl si cu Fiul, . Aceasta este baza învățăturii creștine.

Crezul adoptat la consiliul de la Nicea a fost completat cu cinci propoziții care stabileau învățătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea morților si viaţa de după mormânt:

Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci. Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică, Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, Aștept învierea morților si viața veacului ce va să vină. Amin.

De atunci această mărturisire de credinţă este cunoscută sub numele de Crezul Niceo-Constantinopolitan, sau Simbolul Credinței.

Este foarte important pentru orişicine să ştie că formularea “sobornicească” din această mărturisire de credinţă se referă doar la primele două soboare şi la hotărârile lor. Să nu creadă cineva că dacă un om subsemnează şi mărturiseşte Crezul Niceo-Constantinopolitan va subsemna şi va mărturisi şi celelalte hotărâri sau canoane ale soboarelor care au urmat sau alte părţi ale aşa numitei Tradiţii Sfinte care vin în contradicţie cu doctrinele Sfintelor Scripturi.