Suferinţa ca o bucurie

Cine dintre noi ar putea sa spună azi “trăiesc flămînd, trăiesc o bucurie”? Mă tem ca foarte puţini. Ba mai mult, acest lucru ar părea o nebunie pentru un om “civilizat” din ziua de azi. “Cum adică, să fie foamea o bucurie?” s-ar întreba omul materialist din jurul nostru, întrerupt fiind din traiul tihnit şi fără de griji în care îşi duce zilele.

Omul contemporan ar putea spune “Trăiesc în plăceri, trăiesc o bucurie”, sau “Trăiesc în desfrînare, trăiesc o bucurie”, dar niciodată nu ar ajunge la concluzia că şi suferinţa este o bucurie. Pentru omul raţionalist, utilitarist şi individualist, bucuria se aseamănă cu banul, averea, plăcerea, comoditatea, faima, influenţa, şi cu alte defecte umane. Şi din păcate majoritatea oamenilor de azi sunt astfel, şi nici macăr nu vor să se gîndească la altceva.

Dar iată că au fost şi români care au avut tăria să strige “trăiesc flămînd, trăiesc o bucurie”. Trecutul nostru apropiat ne aduce un astfel de exemplu: Valeriu Gafencu, cel care a şi scris versurile cîntecului de mai sus. Batjocoririle şi lipsurile la care erau supuşi deţinuţii politici ca Valeriu Gafencu au dus neîntîrziat ca majoritatea celor din închisoare să ajungă la seninătatea gîndirii de creştin. La sigur că Gafencu nu a scris această poezie doar din propria experienţă. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns el şi încă cîteva mii de alţi tineri creştini din închisorile comuniste: suferinţa este o bucurie.

Nici nu ne putem închipui prin ce trebuie să treacă specimenul nostru “homos, homos, euroapenos” care să ajungă la această concluzie. Cunoştinţe şi de trăirea duhovnicească a acestui specimen (care este destul de îngustă de altfel) nu-şi poate explica cum de poate foamea să fie şi o bucurie. Prin coparaţie, avem exemplul unor oameni mai slabi în credinţă care nu au rezistat toturilor şi fie că s-au sinucis în închisori (se presupune că e cazul politicianului Gheorghe Brătianu), fie că au acceptat să depună mărturii false.

De aici apare întrebarea: cum de unii oameni pot ajunge la o asemenea trăire sufletească, încît să perceapă suferinţa ca pe o bucurie, iar alţii – nu? După părerea mea, răspunsul se află în răspunsul unei alte întrebări: care sunt valorile, aspiraţiile pe care şi le pun în faţă aceşti indivizi.

Doar omul care îşi pune în faţa sa valori şi idealuri sfinte, poate să perceapă suferinţa ca pe o bucurie. Conform concepţiei creştine, suferinţa este ceea care ne poate aduce spre pocăinţă, şi mai departe, spre iertarea păcatelor. Suferinţa este o componenetă a vieţii unui creştin, fără de care îi va fi greu să ajungă la mîntuire. Prin urmare, mărturisitorii temniţelor comuniste au putut ajunge la o asemenea concluzie doar punîndu-şi în faţă ca valori – viaţa creştină, iar ca scop suprem – dobîndirea vieţii veşnice.

În mod contrar, acei care se înconvoaie în faţa suferinţei şi aleg calea cea mai scurtă de a scăpa de ea, au alte idealuri . Aceştia urmăresc să ducă o viaţă liniştită şi comodă, sa aibă de toate la îndemînă, să guste din toate plăcerile acestei lumi şi să aibă faimă printre alţi semeni. Nu poate fi vorba de valori ca trăirea creştină sau smerenia. Nu poate fi vorba de un scop ca mîntuirea. Acest specimen, este prea ocupat, prea ignorant şi prea leneş pentru ca să se ridice puţin din mocirla în care zace şi să îşi dea seama că altele trebuie să-i fie valorile şi scopurile.

Acest lucru poate fi probat şi de istorie. În majoritatea cazurilor cei care au reuşit să izbîndească în contra suferinţelor au fost acei care au putut să se confromeze unor valori sfinte, şi au reuşit să se ridice moral peste aceste suferinţe. Şi din contra: acei oameni care au căutat mereu comoditate şi lipsă de griji, ducînd o viaţă de trîntor, au sfîrşit-o tragic, învinşi de propriile slăbiciuni şi de deznădejde.

Unul dintre cei mai mari gînditori români ai secolului trecut (Simion Mehedinți) spunea: “Din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a cîştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el”. Şi iarăşi, istoria vine să ne confirme acest lucru, căci marile realizări nu au venit din plăceri ci din suferinţe.

Raportată la zilele noastre, afirmaţia de mai sus ar rezuma următorul punct de vedere: din goana după drepturi şi libertăţi, din lipsa sa de conştiinţă de neam şi din lipsa trăirii creştine, acest neam nu va ajunge niciodată la ceva bun; ci doar din muncă asiduă, din rîvnă măreaţă, din nevoire şi din acceptarea suferinţei ca pe o bucurie, acest neam va ajunge la o seninătate la care ar putea afirma liber “trăiesc flămînd, trăiesc o bucurie”.

Video: Trăiesc flămînd (Valeriu Gafencu) – Maicile de la Mănăstirea Diaconești

Sursa: Blogul lui Ștefan Bolocan