Densitate
Cred că avea treizeci de ani. Părea de douăzeci și șase. Una din acele femei care arată de douăzeci și șase, netrădând prin nimic vârsta adevărată, și totuși au treizeci, nu se poate să aibă mai puțin. O anumită densitate a mișcărilor, a vocii. O grație mai plină, O frumusețe mai grea. Avea treizeci de ani, și am simțit că eu am numai douăzeci și trei.
Dedesubt, morții simțiseră noaptea orașului. Ieșeau din adăposturi, se întâlneau în bezna coridoarelor lungi, recunoscându-se pe tăcute, se adunau în soboare și cântau grav, coruri gigantice vibrau surd în pământ, mișcări zguduiau scoarța, pași repetați furnicau prin straturi tălpile noastre. Erau peste tot. Sub noi, în jur, pitulați în fiecare umbră, deasupra, în cerul cu arătări, în care luna trecea ca o navă funebră. (...) I-am închis cu totul, într-o îmbrățișare în care nu ne mai deosebeam. Tremuram de frig, frigul venit de peste tot, și din adâncul meu.Petru Popescu - Dulce ca mierea e glonțul patriei
Minute în șir, m-am strămutat neliniștit dintr-o cameră într-alta, negăsindu-mi locul după încheierea lecturii acestui roman de zile mari! Mândru că-s contemporan cu un asemenea scriitor român! Întristat, realizând că nu are posteritate; cu excepția lui Agopian, Cărtărescu, Vosganian - fiecare dintre aceștia trei, însă, de-o cu totul altă factură literară. Cred că de la Spaima lui V. Makanin nu am mai simțit căzând așa asupră-mi strania compulsie de „a ține doliu” de lectură, de-a nu mai citi, o vreme, nimic. Petru Popescu este unicul „elev” al unei școli beletristice deschisă de el însuși. Cronicari de seamă, de la Al. Călinescu și M. Iorgulescu, la Eugen Negrici, cad de acord asupra tristei excepționalități a scrisului lui P. Popescu. Am scris despre roman, cu simțământul nedezmințit că tocmai săvârșeam o impietate. Cred că, în locul clasicei lecturi, aș fi putut la fel de bine să miros cartea, să o ascult, să o mângâi. Așa bine mi-a căzut. Atâta rău mi-a făcut! Scriitorul ăsta pur și simplu murea pe mașina de scris!
Sursa
2010-10-06 15:18:19