Roata Fortunei

Herodot, părintele istoriei în propria-i persoană, a formulat trei legi inviolabile care zic următoarele:

1. După faptă și răsplată, chiar dacă răsplata se produce peste câteva generații;
2. Fericirea nu stă mult timp într-același loc;
3. Nici măcar zeii nu se pot eschiva de la forța destinului.

Ryszard Kapuściński (Image: ©mermadon 1967/ Flickr)

Aflu chestiile astea citindu-l pe Ryszard Kapuściński, publicistul polonez care a călătorit cu Herodot la distanță de câteva milenii. Travels with Herodotus (2004), așa se cheamă cartea. Inspirată lectură!

Iată nu știu dacă „sus-pușii” noștri s-au inspirat din Herodot sau, eventual, din Referendrum, dar ar fi cazul să realizeze că nimbul cârmuirii nu e veșnic. Azi – călare pe cal, mâine – pe jos și desculți. E o posibilitate nu tocmai teoretică, care trebuie să fie luată în calcul. Pe mine personal, perspectiva faptului că Roata Fortunei poate să facă un viraj complet mă alarmează. N-am niciun chef să-i văd pe vechii guvernanți călare pe cal. Dar oare „ai noștri” știu asta?

E timpul să facem ceva. Cu gândul la Roata Fortunei, vă propun, mes amis, o poveste adevărată în care, zic io, se conține o lecțioară potrivită contextului local. Povestea este în trei epizoade așa că – paciență, dragi tovarăși…

Epizodul I. Solon – Cresus

Cresus, regele Lidiei, este cel mai bogat dintre oameni. Are avuții de tot genul: podoabe din aur, etc. Dar se întreabă, dacă asta-i fericirea. Solon, înțeleptul atenian este în ospeție la el.

- Cine crezi că e cel mai fericit om de pe pământ, întreabă Cresus.

- Au fost niște eroi greci, dar au murit. Înțeleg că te aștepți să afirm că tu ești, măria ta, dar permite-mi să te avertizez: atâta timp cât suntem în viață nimeni nu se poate numi fericit, căci norocul e schimbător și nu știi ce te paște mâine.

Cresus e contrariat, dar în fine… Scurt timp după acest incident, se întâmplă un accident. Feciorul lui Cresus este omorât din greșeală la vânătoare. În conformitate cu versiunea oficială, ucigașul se sinucide de-asupra mormântului victimei. Oricum, Cresus e cel perdant.

Epizodul II. Cresus – Cirus

Cirus, regele Persiei, își edifică un mare imperiu în vecinătatea Lidiei. Cresus își simte poporul amenințat și se gândește că dacă atacă el primul, s-ar putea să oprească creșterea vecinului. Conform cutumei, consultă oracolul din Delfi. Partea asta e arhicunoscută: dacă pornești la război, un mare stat va fi doborât – a rostit oracolul.

Normal că Cresus se vede încurajat de această profeție, crezând că e vorba de Imperiul lui Cirus. Normal că se greșește, căci nu întâmplător profețiile sunt pline de ambiguitate. Cresus și 14 adolescenți lidieni sunt condamnați să moară în flăcări. Focul arde, iar Cresus își aduce aminte de vorbele lui Solon.

- Solon. Solon. Solon, rostește pătimaș Cresus.

Cirus pare mișcat de această imagine. Se răzgândește dar e prea târziu, căci flăcările deja au cuprins bârnele. Cresus, conștient de această schimbare de atitudine, îl invocă pe Apollo. Imediat se dezlănțuie o furtună care stinge focul.

Cirus îl iartă pe Cresus și-l așează în dreapta sa ca pe un egal.

- De ce-ai făcut-o?

- Zeii m-au îndrumat prost. Ce om în mințile lui ar prefera războiul înaintea păcii. Pe vreme de pace, feciorii își îngroapă tații, iar pe vreme de război – invers. (Bucata asta e formidabilă!)

- Te iert, poți să-mi ceri orice.

- Te rog să trimiți bârnele astea Oracolului din Delfi în semn de ofrandă.

Aici Cresus a fost super-ironic, în pofida faptului că anume patronul lui Delfi, zeul Apollo, a fost cel, căruia urma să-i fie recunoscător pentru salvare.

Epizodul III. Cirus – Tomyris

În nordul Amu Daryei erau masageții. Peste ei domnea o regină – Tomyris. Cirus a pus ochii pe ea (sau pe teritoriul acesteia). Fiind refuzat, și-a băgat în cap ideea să-i anexeze ținutul. Hop-popâc apare cu armata pe malul râului. Tomyris se arată super-ostilă. Îi zice că-l înțelege de ce a venit și ce vrea, dar că ea nu cedează. Îl lasă să treacă râul dacă tot insistă și-l așteaptă la trei zile distanță. Sau se retrage el și ea dă năvală.

Toți consilierii îi spun într-un glas că e mai comod să nu se preocupe de râu. S-o lase pe Tomyris să vină pe teritoriul lui Cirus, unde împăratul îi va veni ușor de hac. Numai Cresus are de obiectat. La modul cel mai practic, zice că roata fortunei nu stă pe loc, referindu-se la propria-i soartă.

- S-ar putea ca soarta să se întoarcă împotriva ta, Cirus. Procedează cu prudență. Nu-i lăsa pe masageți în Persia căci odată ce vor da de gust nu-i vei mai putea ogoi. Treci râul și întinde-le o cursă. Invită-i la un chef, lovește-i când vor fi slăbiți de băutură.

Cresus se retrage cu fiul împăratului, Cambises. Cirus trece la implementarea planului. O treime din armata masageților este răpusă, iar feciorul lui Tomyris este capturat. Trezit din beție aceasta cere să i se dezlege mâinile. Odată eliberat, el se sinucide de rușine. Tomyris, lupoaica rănită, este furia dezlănțuită. „Am să mă îmbăt cu sângele tău, Cirus!” promite ea.

Urmează o mare bătălie. Când se termină toate săgețile, armatele trec la sulițe. După ce și sulițele-s frânte, începe lupta corp la corp. Într-un final al bătăliei, balanța se înclină în favoarea masageților. Cirus este omorât în luptă. Scena finală este cea a reginei Tomyris care cutreieră câmpul de luptă cu un burduf de vin umplut cu sângele dușmanului. Cu fața pătată de sânge, ca o veritabilă zeiță Kali, ea găsește trupul lui Cirus și-l decapitează.

THE END

P.S. Dacă e să deducem o a patra legitate din istorioarele lui Herodot, asta ar fi că nu are rost să mizăm foarte mult pe Cresus, Cirus sau Tomyris. Dar Roata Fortunei nu se învârte numai pentru ei, ci și pentru sărmânii lidieni, persani, masageți, etc. Noi, masageții ce facem? Mi se pare că e cazul să nu ne lăsăm prada apatiei multi-electorale, ci să ne manifestăm activ, căci în cele din urmă noi suntem cei care învârtim rotița. Să-i dăm drumul campaniei, zic io.

Share/Bookmark