De ce Noul Testament cuprinde doar 27 de cărţi?

Întrebare:

Spuneți-mu va rog de ce in Biblie sunt 27 de cărţi ale Noului Testament  si nu 26 sau 28 ? Cine a hotărât așa sa fie ? Mulțumesc anticipat.

În Noul Testament sunt incluse doar 27 de cărţi pentru că doar acestea 27 sunt insuflate de Dumnezeu.

După moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru Isus Hristos, şi după Ziua Cincizecimii (când S-a pogorât Duhul Sfânt pe pământ şi s-a format Biserica), apostolii au mers şi au predicat mesajul Evangheliei Domnului Isus  folosind mărturia lor şi Scripturile Vechiului Testament. Apoi, fiind mânaţi de Duhul Sfânt, apostolii şi unii din ucenicii lor,   au început să aştearnă în scris învăţătura predicată de Apostoli. O altă formă prin care a fost transmisă învăţătura adevărată creştină au fost epistolele, adică mesaje scrise de apostoli unor persoane particulare sau comunităţilor creştine din diferite localităţi. Aceste scrisori apoi circulau şi erau citite prin biserici la serviciile divine.

De la începuturile ei, Biserica s-a confruntat cu atacuri la adresa învăţăturii sănătoase lăsate de Domnul Isus. Acestea veneau mai ales din partea religiei iudaice şi a filosofiilor greceşti. În Biserică de multe ori s-a încercat să fie strecurată învăţătură rea, eretică, prin cărţi care în mod fals şi intenţionat erau atribuite apostolilor. De aceea, când Biserica din Tesalonic a fost atacată de o învăţătură eretică, Apostolul Pavel le-a scris:

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. (2 Tesaloniceni 2:1-2)

Adepţii învăţăturilor eretice au produs un foarte mare număr de scrieri prin care au cercat să submineze învăţătura adevărată lăsată de Domnul Isus Hristos, dar în Biserică au fost cunoscute pe larg scrierile care erau inspirate de Dumnezeu.

Pentru prima dată a încercat să facă o listă a cărţilor canonice  de ereticul Marcion, care astfel dorea să-şi întărească învăţătura lui nimicitoare. De altfel, prin alcătuirea acestei liste el a încercat să nege inspiraţia divină a multor cărţi din Noul Testament care deja era bine cunoscută şi recunoscută de Biserică.

În jurul anului 140 după Hristos, acest Marcion, care era un om de afaceri, a început să înveţe o formă a ereziei gnostice conform căreia Dumnezeul Vechiului Testament este unul plin de ură şi incompatibil cu Dumnezeul dragostei din Noul Testament. Astfel, el a respins Vechiul Testament în întregime. Ca să-şi poată îndreptăţi erezia pe care a iniţiat-o, Marcion a publicat un canon, adică o listă a cărţilor pe care el le considera că sunt inspirate de Dumnezeu şi alcătuiesc Sfânta Scriptură. În această listă el a inclus doar aproximativ 2/3 din Evanghelia după Luca şi 10 epistole ale lui Pavel. Tocmai această situaţie a creat în Biserică nevoia de înţelegere şi definire a documentelor (scrierilor) care sunt cu adevărat canonice. Trebuie să specificăm că Marcion nu a început procesul definirii canonului ci mai degrabă a dus la intensificarea unui proces deja început.

La vremea lui Marcion deja existau alte doua seturi asamblate de documente care circulau. Primul era o culegere cu cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) şi această culegere se numea Evanghelia. Altă colecţie includea epistolele lui Pavel şi se numea Corpul Paulus. Ambele aceste colecţii au fost calificate drept Scripturi şi menţionate de Ignatie, episcopul Antiohiei, pe la anul 115 d. Hr. Faptul în sine implică că aceste scrieri circulau şi anterior. Se crede că mai exista o colecţie care includea epistolele lui Petru, Ioan, Iacov şi Iuda şi cartea Faptele Apostolilor.

Spre sfârşitul secolului II era deja stabilit conţinutul Noului Testament. A fost găsit un document numit “Fragmentul Muratoriu” şi se numeşte aşa pentru că nu a fost identificat tot documentul ci doar o parte, un fragment. Acesta face referinţă la Evanghelia după Luca ca şi a treia (implicit primele două au fost Matei şi Marcu), apoi Evanghelia după Ioan, 13 epistole ale lui Pavel, epistolele lui Iuda, Ioan şi Apocalipsa şi toate sunt menţionate ca şi Scripturi.

În secolul III a trăit şi activat Origen, unul din marii învăţători ai Bisericii. El a spus că Biserica are patru Evanghelii iar ereticii au o mare mulţime (de evanghelii). Apoi, Origen enumeră în lista cărţilor canonice 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan şi Apocalipsa. El menţionează că atunci încă se dădeau discuţii cu privire la canonicitatea epistolei către Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov şi Iuda.

Eusebiu din Cezarea este marele istoric creştin care a scris prima Istorie Bisericească. Vă recomand tuturor să faceţi rost de această carte li să o citiţi. Eusebiu enumeră ca şi canonice toate cărţile Noului Testament de care ne folosim noi azi cu excepţia epistolelor lui Iacov, Iuda, 2 Petru şi 2 şi 3 Ioan. El spune despre aceste cărţi că erau puse la îndoială de unii dar în general acceptate de majoritatea creştinilor de atunci.

În anul 367  Atanasie, episcopul de Alexandria a trimis bisericilor o scrisoare cu felicitarea de Paşti în care trece o listă cu cele 27 de cărţi canonice ale Noului Testament pe care le cunoaştem azi şi care au fost totdeauna acceptate de întreaga Biserică.

La consiliul din Hippo care a avut loc în anul 393 şi la cel din Cartagina din 397 au fost încă odată aprobate cele 27 de cărţi ca şi unicele care alcătuiesc Sfintele Scripturi ale Noului Testament.

Este foarte important să ştie orice creştin că canonul Noului Testament nu a fost discutat şi stabilit la sinoadele ecumenice sau locale. La cele de la Hippo şi de la Cartagina canonul doar a fost incă odată aprobat (confirmat) canonul care deja exista de mult timp. Îmi place ce scrie în acest sens Neil R. Lightfoot:

În concluzie este foarte important să accentuăm că nu consiliile bisericeşti au alcătuit canonul Bibliei. Nu este Biserica cea care prin decretele (hotărârile) ei a dat sau s-a pronunţat asupra infailibilităţii cărţilor Bibliei. Biblia nu-şi ia autoritatea ei de la persoane particulare sau de la grupuri de oameni. Biserica nu defineşte canonul ci canonul defineşte Biserica. Chiar dacă biserica este cea care a recunoscut autoritatea divină cărţilor Noului Testament, autoritatea lor nu derivă din Biserică ci este moştenită în ele însăşi. Cum un copil îşi identifică mama, tot aşa Biserica a identificat cărţile despre care se cunoaşte că au autoritate unică. (Neil R. Lightfoot, How we got the Bible, Grand Rapids, 2003, pag. 161-162)

Canonul Noului Testament a fost recunoscut de Biserică în toate vremurile tot aşa cum astăzi este recunoscut de bisericile catolică, ortodoxă, protestante şi neo-protestante. Divizarea între aceste confesiuni nu a venit din Sfintele Scripturi ci de la celelalte scrieri care au fost adăugate sau eliminate de ele pe parcurs.