prietenul de pe facebook ti-i tot prieten

Malcolm Gladwell în ”The New Yorker” despre activismul social pe internet (scurt sumar subiectiv):

”tipul de activism asociat cu rețelele sociale virtuale (Facebook, Twitter) este construit pe legături slabe, în contrast cu relațiile personale face-to-face, fundamentate pe relații puternice, întărite de interacțiunea fizică  a partenerilor. Rețelele sociale virtuale sporesc participarea, prin reducerea costului implicării, dar nu produc (încă, V.S.) activism de risc înalt, cu potențiale escaladări de violență. Altă problemă a rețelelor este natura lor fluidă, structura flexibilă și slaba diviziune a reaponsabilităților și coordonării, ceea ce le face mai degrabă spații de discuție contradictorie, decât centre de acțiuni și decizii, cum ar fi de exemplu organizațiile formale.”

Mă găsesc undeva la jumătatea drumului dintre net-entuziaști și net-sceptici. Nu cred că Internetul ar putea cauza, pe cer senin, schimbări de mentalități, atitudini sau regimuri politice. O petiție virtuală cu 12 milioane de semnături nu va reuși să creeze ceva efecte instituționale sau juridice pentru, să zicem, guvernul Moldovei, până când nu se găsește o formulă de instituționalizare juridică. Să zicem guvernul să o recunoască ca atare, adică ca o petiție validă. Nu-s însă semne că vre-un guvern s-ar grăbi să culeagă toate petițiile de pe facebook. Iar asta înseamnă că impactul lor e minim. Adică nul.

Aproximativ aș fi de acord cu Gladwell că numerele mari ce exprimă tendințele protestatare ale cetățenilor nu sunt traduse neapărat în cifre similare de participare reală. Și asta ar fi un motiv  suplimentar omis de Gladwell: protestul virtual jefuiește protestul real de întreaga simbolică și valoare eroică, dar îi lasă ultimului riscurile fizice. Adică: slava protestului virtual costă doar un click (ca timp, preț și distanță), slava unui protest real echivalează  cu participarea fizică (efort) plus riscul violenței (insecuritate) plus cel al timpului consumat. Preferința-i clară, și, dacă-l întrebați pe Oleg Brega, vă spune că are evenimente cu câteva sute de participanți virtuali, dar în realitate omul suflă singur cuc în vuvuzea în fața Guvernului…

Totuși, ca să fiu puțin și cu dracul, tehnologiile chiar contează în procesul de schimbare politică, doar că n-o fac singure și ex nihilo, așa cum crede Morozov, care-i un Putnam pe dos (ăla credea că tehnologiile ucid capitalul social). În sensul acesta cred că Gladwell a luat-o cam pe arătură: se ia de Morozov, ca de un caz extrem, aruncând la coșul de gunoi nu doar apa, ci și copilul. Adică atitudinea moderată. Relațiile de internet, la sigur, nu-s în general mai trainice decât cele reale (să evităm și plasa seducătoare a relațiilor fizice, care la sigur nu-s lipsite de fisuri, neînțelegeri, trădări și impreviziuni). În fapt între ele ar exista o complementaritate. Sugerată de studii cross-naționale ale relației dintre capitalul social și uzul tehnologiilor. Zis pe scurt: internetul nu substituie relațiile fizice, dar le suplimentează și lărgește. Și prieteniile virtuale cresc rareori altfel decât din solul unor interacțiuni ori relații reale.

Am prieteni virtuali ce costă mai mult decât unii prieteni fizici. Dar nu ne leagă virtualitatea, ci interese și pasiuni reale pe care le împărțim. Virtualitatea nu înlocuiește (încă, și nu se vede la orizont) realitatea, ci doar o lărgește și-i oferă mai multe oportunități.