Aspecte teoretice privind băncile şi eficienţa bancară

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente.

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii bancare, când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.

Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de producţie. Astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă şi-a pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al băncii, orientarea ei spre deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate.

Banca este instituţia financiară ce îşi axează activitatea pe atragerea depozitelor şi acordarea de credite, acceptarea de depuneri de la populaţie, firme sau alte bănci, operaţiuni valutare pentru persoanele fizice şi juridice, plasamentul fondurilor, finanţarea schimburilor comerciale.

În Republica Moldova funcţionarea băncilor comerciale este reglementată în principal de „Legea cu privire la instituţiile financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. Băncile pot orienta dezvoltarea anumitor activităţi, pot stimula comportamente noi de consum şi de economisire la nivelul societăţii, în concordanţă cu funcţia lor de intermediere între cei care dispun de resurse excedentare şi cei care au nevoie de ele.

Desfăşurarea unei activităţi constant profitabile şi în condiţii de siguranţă impun realizarea unui raport optim echilibrat între resurse şi plasamente, care la rândul lui determină eficienţa activităţii bancare şi respectiv stimulează creşterea economică.

Activităţile financiare ale băncilor comerciale pot fi clasificate în 4 tipuri de operaţiuni:

1) operaţiuni pasive – operaţiunile de formare a resurselor financiare şi a capitalului, care includ:

- primirea depozitelor (plasamentelor);

- deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale băncilor corespondente;

- emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii, certificate de depozit şi de economii);

- primirea creditelor interbancare, şi resurselor creditare centralizate;

- operaţiunile REPO;

- creditele eurovalutare.

2) operaţiuni active – operaţiuni de plasare a resurselor atrase sub diferite forme. Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:

- de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;

- de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;

- de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;

- alte operaţiuni.

3) operaţiuni de intermediere – activităţi de intermediere între cele pasive şi active (activitatea de cumpărare şi vânzare a valorilor mobiliare, operaţiuni de schimb valutar etc.). Investind în valori mobiliare, băncile urmează, în primul rând, scopul obţinerii profitului, dar urmăresc şi un alt scop – dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii valorilor mobiliare. Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi permit să le vândă uşor în caz de necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de corespondenţă;

4) operaţiuni facultative – diverse servicii aferente operaţiunilor bancare, servicii de păstrare a unor bunuri ale clienţilor, servicii de transportare a mijloacelor băneşti, consulting investiţional etc.

În sens larg eficienţa înseamnă „scop dorit cu efort minim”, punându-se întrebarea de la ce grad de concordanţă între rezultat şi scop începe eficienţa. Aceasta face ca, în definirea eficienţei economice să se aibă în vedere îmbinarea a două laturi, cantitativă şi calitativă, iar eficienţa economică să fie dată de relaţia:

Eficienţă economică = economicitate * eficacitate

Cu alte cuvinte este eficientă acea acţiune care asigură atingerea scopului (eficacitate) în condiţii de cheltuieli minime (economicitate).

Eficienţa bancară este influenţată de următorii factori exogeni:

- mediul macroeconomic (creşterea economică, inflaţia, politica monetară şi fiscală);

- mediul regulator (liberalizare şi dereglementare);

- concentrarea de piaţă (nivelul concurenţei pe piaţa bancară, nivelul de participaţie străină în totalul activelor şi capitalul băncilor comerciale).

Ca orice societate comercială şi băncile îşi desfăşoară activitatea pe baza criteriului de profitabilitate, urmărind în mod permanent obţinerea de profit net în condiţii de riscuri specifice (evoluţia economică generală, restricţii impuse de Banca Centrală , insolvabilitatea, structura financiară a băncii), de care orice bancă trebuie să ţină seama în desfăşurarea activităţii sale.

În acest context, este necesară gestionarea riscurilor care nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare reuşitei băncii. În cadrul evoluţiei operaţiunilor bancare, care se produc astăzi într-un ritm accelerat, este dificil a constata că gestiunea riscurilor joacă un rol esenţial în strategia băncii. În ansamblul tehnicilor şi modalităţilor de gestionare a riscurilor, gestiunea activelor şi pasivelor ocupă un rol central.

Riscurile bancare sunt multiple şi multidimensionale şi ele pot fi clasificate şi definite din perspectiva evaluării, urmăririi şi controlării lor.

Astfel, deosebim următoarele tipuri de riscuri în activitatea bancară:

a) riscuri financiare – sunt riscuri raportate la variaţia ratei dobânzii, riscuri legate de asigurarea lichidităţii şi finanţării operaţiunilor, riscurile pierderilor din operaţiunile de piaţă. Aceste riscuri apar pe pieţele financiare şi reflectă evoluţiile nefavorabile ale situaţiei financiare sau ale rezultatelor instituţiei, ca urmare a modificărilor înregistrate pe pieţele financiare:

- riscuri legate de structura bilanţului;

- riscuri legate de structura veniturilor;

- riscuri de solvabilitate (privind adecvarea capitalului);

- risc de credit;

- risc de lichiditate;

- risc de rată a dobânzii;

- risc de piaţă;

- risc valutar.

b) riscuri operaţionale – sunt toate riscurile generate de disfuncţionalităţile interne, legate de sistemele informaţionale sau de procedurile interne şi de respectarea lor. Tehnicile de gestionare a acestor riscuri au mai cu seamă un impact indirect, contribuind la ameliorarea sistemelor de urmărire a operaţiunilor şi la precizarea regulilor de respectare.

- riscuri privind funcţionarea sistemelor interne;

- risc tehnologic;

- risc de management defectuos;

- risc de fraudă;

- risc de nerespectare a normelor şi procedurilor băncii;

c) riscuri ale afacerii – se referă în principal la nivelul macroeconomic de dezvoltare, politică monetară, factorii legislativi, infrastructura sistemului financiar, sistemului de plăţi, riscul sistemic general privind operaţiunile bancare:

- risc legat de nivelul dezvoltării macroeconomice;

- risc de politică monetară;

- risc legat de factorii legislativi;

- riscuri de reglementare;

- riscuri de infrastructură;

- risc sistemic general;

d) riscuri conjuncturale – se referă la unele evenimente care, în cazul producerii, pot cauza pierderi băncii:

- risc politic;

- risc de depreciere a ratingului;

- risc de criză bancară ş.a.

Profitabilitatea este un indicator revelator al poziţiei competitive a unei bănci pe pieţe bancare şi al calităţii managementului său, şi asigură sănătatea sistemului bancar. Abordate în manieră tradiţională băncile apar ca societăţi comerciale primitoare şi distribuitoare de capital. În aceste condiţii dobânda este sursa principală de venit şi este evident că profitabilitatea unei bănci este cu atât mai mare cu cât diferenţa între dobânzile încasate şi cele plătite este mai mare.

Practica bancară tradiţională – bazată pe constituirea de depozite şi acordarea de credite – este astăzi doar o parte din activitatea tipică a băncilor, fiind adesea şi cel mai puţin profitabilă. Sursele majore de profitabilitate ale băncilor sunt tranzacţionarea pe pieţele financiare şi generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor. Această schimbare în structura profitului băncilor a avut un efect de ameliorare a profitabilităţii fără majorarea riscului de credit tradiţional care rezultă din portofoliile de credite.

Băncile doresc, evident, un profit cât mai mare din activităţile lor şi, în egală măsură, minimizarea riscurilor, de aceea performanţa bancară vizează mai întâi de toate determinarea solidităţii băncii, a gradului de expunere a acesteia în faţa diverselor categorii de risc şi mai apoi a nivelului de eficienţă al acesteia.

Din aceste considerente diagnosticul financiar asupra activităţii bancare are două componente:

1) diagnosticul rentabilităţii (rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea economică);

2) diagnosticul riscurilor (riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment).

Băncile comerciale au rolul de intermediari financiari şi îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă, asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la restructurarea economiei. Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare destinate deservirii clientelei.

Banca este un mecanism complex de a cărei activitate stabilă depinde eficienţa funcţionării sistemului bancar al unei ţări, care, pe lângă alte funcţii importante stipulate în legislaţie, exercită managementul riscurilor, prin verificarea credibilităţii debitorilor şi monitorizarea calităţii creditelor din numele investitorilor (deponenţilor), astfel asigurând un nivel înalt al calităţii investiţiilor. Banca asigură repartizarea oportună a investiţiilor în proiecte cu o credibilitate înaltă şi expunere minimă la risc. Realizarea eficientă de către bănci a funcţiilor nominalizate permite asigurarea unui sistem bancar stabil şi sigur.

Savanţii susţin că între sectorul bancar şi cel economic există o corelaţie directă. Avem un cerc vicios – fără o economice stabilă este imposibilă funcţionarea sigură a unui sistem bancar şi fără un sistem bancar eficient şi competitiv, este imposibilă crearea unei economii dezvoltate.

Riscurile de creditare sunt riscuri de bază care pot destabiliza situaţia financiară a băncilor, de aceea, este necesară promovarea îmbunătăţirii continue a politicilor interne de creditare ale băncilor, în special prin îmbunătăţirea metodelor de analiză a posibilităţii de rambursare a creditelor, de evaluare a gajului, a riscurilor şi de formare a provizioanelor pentru eventualele pierderi aferente creditelor.

De asemenea, este necesar ca depozitele să fie asigurate, să fie determinate şi consolidate cerinţele faţă de capital, să fie efectuat un control prudenţial din partea organelor de supraveghere. Protejarea intereselor deponenţilor se realizează prin aplicarea schemelor de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Succesul acestei scheme depinde de calitatea supravegherii bancare şi de capacitatea băncii centrale de a preveni falimentul instituţiilor financiare problematice.

Concomitent cu evoluţia şi inovaţiile din industria financiară, supravegherea bancară continuă să joace un rol din ce în ce mai important pentru asigurarea stabilităţii şi eficienţei sistemului bancar. În acelaşi timp, trebuie să scadă rolul statului în sistemul bancar autohton, altfel intervine un obstacol în liberalizarea sistemului financiar şi dezvoltarea concurenţei, fiind posibilă funcţionarea acestora în regim preferenţial de supraveghere.

Daniela Dermengi

Sursa
2010-09-28 00:10:04