La 1900, casele erau făcute (fățoase) în așa fel încât, stăpânii (sau chiriașii), odată reveniți - de la muncă, de la șpațir - sub acoperișurile lor, încă din largul antreu să-și fi putut îndrepta mândri șalele, să se fi simțit falnici, aparținând unui loc cu care să se poată identifica, dar și ocrotiți bine de zidurile acelea făcute din multe rânduri de cărămidă, fără simțul risipei.Încă nu încolțise în mintea cuiva, a vreunui stalinist egalitarist cu vocația distrugerii, ideea plăcilor despărțitoare de beton armat, subțiri și reci, de după care, locatarii din „blocurile” de azi (culmea, pârțul postmodernismului comunist), împart proletărește gemetele amoroase ale nevestelor și soților lor cu cele ale vecinilor. Împart, mai ales, inconfundabilul zgomot al apelor năvalnicelor toalete. Sudălmile, incontinentele sfredeliri ale bormașinilor în căutarea nobleței inaccesibile.
În imagini, secession geometric orădean. Un palat aflat, odinioară, în proprietatea unuia dintre cei 30 000 de evrei bihoreni, livrați prompt de horthyști lagărelor naziste.
Casele mărețe, evreiești - fără de care centrele de astăzi ale Timișoarei, Aradului și Oradei ar fi fost, la rându-le, tot atâtea corso-uri betonist-cubiste, presărate cu magazine universale, gen Deva sau Piatra-Neamț - au apărut atât ca expresie a scurtei perioade de emancipare de care s-a bucurat această neasemuită seminție pe întinsul fostului Imperiu habsburgic (boom-ul edilitar al perioadei 1880 - 1914, importul delirant de art nouveau și secession, sunt strâns legate de prezența evreiască), cât și ca o afirmare arhitectonică a tulburătoarei năzuințe a evreilor înspre integrare, împământenire, spre a se dărui cultural asimilării. De-a se dizolva și a renaște apoi, prosperi, în sânul populației autohtone...