Mai ţii tu minte vara cea dintîi? Îţi mai aminteşti de voluptatea viselor noastre, cînd ne minţeam atît de sincer , ne minţeam intenţionat , însă fărătrădări ale ochilor sau fără mustrări ale conştiinţei? Am ajuns să cred că eu existam într-o altă ipostază atunci cînd îmi erai alături , ipostaza în care mă cufundam într-o stare de visare şi îmi făceam proiecte minuţioase, dar inconştient de utopice.
Senzaţia aia de delir , acel spaţiu de evadare , clădit din aspiraţii imperfect de generale - azi , mă fac să revin la ideea că lumile imaginate sunt greu accesibile atunci cînd privim în direcţii opuse , căci doar existenţa unei direcţii comune putea proiecta alte adevăruri.Astăzi privim diferit . Azi nu ne mai minţim nici conştient ,nici inconştient ,căci noi ne-am clădit deja un alt adevăr – şi , spre deosebire de cel din urmă, acesta cere o singură interdicţie: depărtarea.Azi distanţa dintre noi este simbolul ilustrativ al realităţii veridice. Prezenţa ta îmi trezea în suflet reflexul unei lumi perfecte , fără să poată modifica desfăşurarea generală a lucrurilor. Eram tot eu – însă plină de tine.
Astăzi depărtarea ne-a sugerat conştiinţa existenţei unui alt adevăr. Deci nu mai visăm o lume perfectă – căci inexistenţa ta a creeat o altă gîndire, în alte dimensiuni , mai puternice decît mine.
…şi ne vom minţi, iar şi iar , ne vom minţi frumos, însă diferit - pentru că alături ne va fi altcineva.
