Major Gypsy Swing

Grație lui Moldcell, care grație lui Artur Gurău m-a făcut blogger oficial al „campionatului” de jazz, am ajuns să aud mai mult de un concert pe ediție.

Seara a început cu Hadouk Trio doi francezi multi-instrumentaliști și un american percuționist. „Multi” în înseamnă neapărat și de calitate, deși, din cei doi, Loy Ehrlich mi-a părut mai simpatic. Cântă la un instrument ciudat, numit hajouj și e ciudățel și el. Mai cântă și la clavir. Celălalt francez, Didier Malherbe, cântă la tot soiul de instrumente de suflat, inclusiv duduk, ocarină, alto-saxofon, flaut, clarinet, etc. Dar mi s-au părut cam lâncede sunetele pe care le emitea, oarecum chinuite… nu știu. Poate nu era seara lui cea mai tare. În tot cazul nu vreau să discreditez troika respectivă. Steve Shenan, amercianul la percuție, s-a dovedit a fi o vedetă a genului, având niște sesiuni solo de te lăsa cu gura căscată.

Factorul „wow” a survenit la cea de-a treia piesă, numită Baldamore. Baladă de dragoste, carevasăzică:

Motivele orientale se împleteau cu cele amerindiene, iar cele amerindiene cu altele scoțiene. Mi-am imaginat un indian navajo care face pe dervișul rotitor într-o moscheie. Apoi mi-am imaginat un grup de derviși navajo făcând sincron aceiași chestie: rotitul. M-a dus, ce să mai zic…

În cea de-a doua parte a concertului a urmat quartetul lui Harri Stojka. Stai să ți-l descriu. Oleacă gârbovit, costum negru în dungi și cămașă albastră. Bărbuță roșfor, nas lung și plete și mai lungi. Negre pân-la brâu. Mai pe scurt, un țigan cu carismă. Și-o chitară cum nu s-a văzut, nici nu s-a auzit.

Și cum omul nostru e țigan, a tras un gypsy jazz de ne-a rrupt pe toți. Chestii tari, inclusiv J’attendrai, Minor Swing și Nuages ale inegalabilului Django Reinhardt. Înțelegi, Jazzualdo? Nu mergem mai departe până nu ne lămurim cu Django Reinhardt.

Țiganul i-a electrizat pe toți. N-a slăbit strânsoarea nici când am crezut când e gata. Ne-a servit un Song for My Daddy de-a frânt inimile tăticilor. (Al meu era în sală. Între acte a zis că jazzul e ca și cum ai merge pe Aleea Clasicilor, însă ai lua-o nu pe de-a dreptul, ci pe cărărușe: fâț încoace, fâț încolo…) Harri a culminat cu un Sunny mirific.

Până și Wes Montgomery ar fi de acord cu mine.

Într-un cuvânt: ne-a avut țiganul.

P.S. Pe toată durata concertului lângă mine s-a aflat un puștan de vreo 12 ani. Se fâțâia pe scaun și bătea ritmul. Avea un amic cu el, către care se întorcea și-i spunea entuziasmat: Asta-i jazz!

Asta-i viață! mă gândeam la rându-mi, bucuros să știu că există și așa fani ai jazzului care au abia doișpe ani.

Share/Bookmark