Exemple ale istoriei: revoluţia islamică din 1979

Revoluţia islamică din Iran din 1979 reprezintă un exemplu strălucit al unei reveniri la adevăratele tradiţii şi valori naţionale.

Istoria  marei revoluţii naţionale iraniene începe odată cu instaurarea  dominaţiei străine în Iran.

Şahul iranian Mohammad Rezā Pahlavi, a fost adus la putere în timpul intervenţie trupelor britanice şi sovietice şi s-a aflat la putere până în 38 de ani, fiind debarcat, în această perioadă, doar o singură dată. În 1953, acesta este nevoit să părăsească ţara, din cauza unui conflict cu prim-ministrul Mohammad Mosaddegh, care a purces la naţionalizarea companiilor petroliere controlate de britanici. Drept răspuns, SUA şi Marea Britanie declară embargo petrolului iranian. În urma unei lovituri de stat, organizate de serviciile secrete americane, Mohammad Mosaddegh este înlăturat de la putere şi condamnat la închisoare.

Revenit la puterea cu ajutorul europenilor şi americanilor, şahul iranian începe un proces intens de occidentalizare a ţării, fiind un adept al politicii Statelor Unite ale Americii şi al Israelului, fapt care trezeşte nemulţumirea clerului islamic. Orice opoziţie faţă de regimul liberal al şahului, este înăbuşită de către serviciile secrete iraniene SAVAK (Ministerul Securităţii Naţionale).

Unul din principalii critici ai regimului a devenit liderul spiritual Moosavi Khomeini, care a supus numeroaselor critici regimul prooccidental al şahului. În urma arestului acestuia, la 5 iunie 1963, în ţară au izbucnit o serie de demonstraţii şi acţiuni de protest, în urma înăbuşirii cărora au decedat între 15 şi 86 mii de persoane. Khomeini a fost supus pentru 8 luni unui arest la domiciliu, însă după eliberarea sa, el a continuat politica sa  de împotrivire regimului şahului. În cele din urmă, în noiembrie 1964, Khomeini este arestat şi exilat din ţară.

În exil, Khomeini şi-a continuat munca revoluţionară. În lucrarea sa „Statul islamic”, acesta îşi expune viziunile sale legate de construţia şi funcţionarea unei republici islamice. Cărţile şi casetele sale sunt răspândite pe ascuns în întregul Iran.

În 1971, şahul Iranului a aniversat 2500 de ani de la instaurarea monarhiei persice. În cadrul unui ospăţ organizat exclusiv pentru oaspeţii străini, au fost aduse peste o tonă de icre negre, lucru care a iritat populaţia, care în acea perioadă suferea de secetă şi foame.

În 1977, la presiunea administraţiei americane a preşedintelui Jimmy Carter, şahul a încetat persecutarea opoziţiei şi a eliberat câteva sute de disidenţi. În ţară au început să apară mici grupuri opozante: constituţionalişti, marxişti şi islamişti.

Constituţionaliştii s-au grupat în cadrul Frontului Naţional al Iranului, pledând pentru o monarhie constituţională şi alegeri parlamentare democratice.

Marxiştii s-au organizat în „Partidul Maselor Populare” şi fiind susţinuţi de URSS, pledau pentru răsturnarea pe cale revoluţionară a regimului. Aceştia au jucat un rol important în desfăşurarea ulterioară a revoluţiei islamice, însă din cauza poziţiei sale anticlericale, nu au ajuns să fie reprezentaţi în parlament.

În rândurile mişcării islamice se contura Mişcarea pentru Libertatea Iranului, care pleda pentru o revoluţie paşnică.

Susţinătorii lui Khomeini se vor organiza într-o „Societate a clerului militant” şi vor ocupa ulterior posturile principale în stat.

La 8 ianuarie 1978, are loc prima revoltă în masă în oraşul Kuma, care este înăbuşită cu violenţă de către regimul şahului Mohamed Rez Pehlevi. În decursul întregului an 1978, clerul islamic a organizat o rezistenţă antiguvernamentală continuă. Spre sfârşitul anului, revoluţionarii au adoptat tactica grevelor, care au blocat în totalitate economia Iranului. Nefiind în stare să controleze situaţia din ţară, şahul transmite puterea în mâinile unui reprezentant al opoziţie moderate şi fuge din ţară.

La 1 februarie, în ţară se reîntoarce liderul spiritual  Moosavi Khomeinii, care preia puterea în ţară. Milioane de oameni au ieşit în stradă pentru a saluta reîntoarcerea acestuia în ţară. Este numit noul guvern de tranziţie. În martie este organizat un referendum cu privire la noul sistem politic, în urma căruia, la 1 aprilie 1979, Iranul devine o republică islamică.

Noua constituţie a Iranului recunoaşte proprietatea de stat, cooperativă şi privată. Orice influenţă a occidentului este lichidată. Statul respinge principiile comuniste şi capitaliste, propunând „a treia cale” de dezvoltare a societăţii iraniene.

După revoluţia bolşevică din 1917, revoluţia islamică este una din cele mai importante revoluţii din secolul XX.

sursa: antimedia.info