Moldova, o cauză pierdută. Poate pentru mine. Poate şi pentru mulţi alţii. Revenit de câteva minute de la Chişinău îmi aştern neputincios şi supărat ideile pe care le ţin proaspete în cap. Toate sunt despre Moldova. Moldova mea este nefericită. Moldovioara nu prea are şanse la un trai liniştit şi îndestulat. De pildă în Chişinău. Ţin minte un moment deprimant: eram într-un microbuz infect. În maşină urcau fete drăguţe, dar cu feţe sumbre. Pe trotuarul crăpat sau plin de gropi treceau bărbaţi şi femei în gri. Gri le erau şi hainele, şi feţele. Atunci mi s-a întipărit în cap ideea asta cu cauza pierdută.

 

De fapt, tot acest pesimism al meu începu din microbuzul de pe ruta Bucureşti-Chişinău. Aici e primul contact cu Moldova. Adresările oamenilor sunt impardonabile. Vorba este repezită. Discuţia se poartă la pertu. De parcă te-ai tras de şireturi toată viaţa cu respectivul. Nici Bucureştiul nu este prea lecuit de aceste metehne. Dar parcă oamenii sunt oleacă mai politicoşi. Un pasager zbiară la şoferul microbuzului: “Poţ sî opreşti la schimb valutar? Îni trebu’ nişti bani”. O doamnă şi un domn urcă în microbuz creând o larmă mai ceva ca la incendiu: “Gicu, eu undi sî şăd? Iaca, mă pun aişi”. Ei, şi Gicu nu este nici el mai discret: “Dapu’ cum sî nu. Vrei lângî mai tinerei.” Doamna de vreo 50 de ani arăta de toţi 60 şi luase loc lângă un “tânăr” de vreo 40 de ani.

 

Desigur, cineva i-a apostrofat pentru gălăgia pe care o făceau. Pare-mi-se, chiar nenea cu schimbul valutar. În stilul clasic moldovenesc i-a atras atenţia respectivilor intruşi că deranjau cinstita adunare a pasagerilor din microbuzul rutei Bucureşti-Chişinău: “Da şi?! Aţ intrat şî tăşeţi! Şi-i aişi, Piaţa Centrală?”. “Gicu, aici niş n-ai voi sî grăieşti”. Oricum, încetul cu încetul hărmălaia încetă. Nu şi mirosul. Drept să vă spun mirosea urât. Nu neapărat a corpuri nespălate. Mirosea a haine purtate, purtate, purtate şi, deci, mult prea transpirate. Între timp, Gicu mă mai surprinde o dată. Desigur, neplăcut. Pune pâna pe un PET şi zvrrrr! O aruncă pe portiera deschisă. Maşina staţiona. Recipientul de plastic aterizează pe iarba de la marginea drumului. La observaţia mea absolut firească: “nu vă supăraţi, dar nu e bine ce faceţi”, îmi răspunde imediat. Parcă avea răspunsul pregătit pe vârful limbii: “lască-l iau ţăranii. La ţară au nevoie.” Mi l-am şi închipuit pe Gicu, un bărbat de vreo 60 de ani, slab, în nişte haine jerpelite de la care nu miroase tocmai a parfum şi săpun, în rol de boier. Ştiţi? Boierii de altădată mergeau în trăsuri şi mai aruncau resturi de-ale lor ţăranilor. Of. Nu i se potrivea rolul şi pace. Rămasem perplex la imaginea din cap şi nu i-am dat replica. Nu avea rost. Oricum, omul are 60 de ani.

 

În magazin dai bună ziua şi ţi se răspunde în doi peri. Pe şoferi îi rogi ceva şi mormăie supăraţi sub nas. Pe stradă te întreabă cineva ceva şi pleacă fără să-ţi mulţumească pentru explicaţii. Sunt chestii care ţin de buna creştere. Nu de starea economiei. Desigur, în toate acestea există şi excepţii. Prea puţine. Nu ştiu cum voi, dar eu văd o legătură directă între sărăcie şi lipsa de politeţe.