"....La un moment dat bolta se întunecă brusc.Norii coboară jos de tot. Cei doi alearga printre nori. Calca pe nori.Dar, mai înainte de a răpăi primii stropi, răsare chiar in faţa lor un stejar bătrân, cu o scorbură uriaşă, cît o tindă.De aceştia sunt mulţi prin toată Siberia răsăriteană. Arbori care numără sute, poate chiar mii de ani, măcinati de geruri, de vănturi şi ploi, în care timpul a scobit uluce aşezate în picioare.Localnicii le zic stejari scorburoşi.Maria o zbugheşte înauntru.Încape perfect.Mihai Ulmu rămâne în ploaie.Maria îl striga:-Dom' profesor, veniti aici!Dar loc s-ar parea, e prea putin pentru doi.Maria insistăŞDom'profesor. O sa va mureze!Mihai isi face si el loc in scorbura, linga Maria.Afara toarna cu galeata.Iar ei stau lipiti unul de celalalt, ca intr-o lada verticala, isi sorb unul altuia respiratiile, inimile le bat atat de aproape, incat parca si-ar potrivi si ritmurile, al uneia dupa cel al celeilalte, mainele se cauta, desi se tem sa se atinga...""....Privirea i se opreste involunar la despicatura dintre sanii ei albi, rotunzi si incorsetati, care continua undeva sub rochia simpla de cit.Apoi zaboveste indelung chipul ei, se scufunda in ochii mari, ai mangaie buzele, fruntea, parul...Inalta si zvelta, cu ochi verzi-albastrui ca cerul de peste brazi ce au irizari de bolta amestecata cu padurea, cu sprincenele parca mereu arcuite a mirare, cu gene lungi de iarba moale si dinti albi ca de fildes, cu ten de lapte- sa fie ea, femeia din vis, aici, atat de aproape?!.... O priveste cu uimire si cu un fel de curiozitate, fara sa se sature sa o admire, cu bratele lasate in jos, ca si cum, daca ar atinge-o, ea ar putea sa se topeasca in aerul rasinos al ploii sau sa dispara cu totul in tulpina acelui stejar multisecular.Nu, nu se poate insela: e Ea, femeia pe care o cautase atat, dar care il gasise ea.O recunoaste.Mirindu-se de ceea ce simte, gindindu-se la acea fiinta predestinata, pierzindu-si in ochii ei mari si atat de senini, ai mai pune in aceasta zi o intrebare lipsita de noima:-Tu...Tu esti?-Eu sunt! ai raspundea dinsa.-Tu esti aceea?! vrea sa precizeze Mihai.-Eu sunt aceea, rosteste Maria cu siguranta in voce.Si atunci mainele lor se intilnira. Respiratiile li se cofundara. Ca si bataile de inima. Si buzele lui Mihai se atinsera de buzele ei. Obrajii Mariei se aprinsera de parca se aflau in preajma unui jaratic puternic.Padurea lua foc.Si ploaia se umplu dintr-odata de arburi desi.Ei devenira un singur suflet si o singura inima, un tot intreg alcatuit din doua jumatati perfecte topite intr-o sarutare.Si unul devinise, in acelasi timp, si celalat...""...Toate cele din jur-taiga, cer, stejar, scorbura, nori, soare, stinca, ape, vai, creste- disparusera parca. Si doar ei doi mai ramasesera pe lume, contopiti intr-un singur sarut."
Fragment din "Temă pentru acasă" de Nicolae Dabija
