Sfârșitul lumii a venit noaptea trecută, purtat pe aripile-i necrescute de oribila armată a bobocilor de rață ucigași.
Ce-i cu ciorăpiada asta care-nmoaie firea și învârtoșește mințile nevolnice? Colanții semitransparenți, în culori curcubeene, atacă analizatorii, slăbesc voința, descumpănesc întru totul. Ce-i cu foșnetul ăsta de fire fine, împletite, șlefuind și mai dihai rotunjimi gata născute, aruncând umbre, falsificând, dând uitării imperfecțiuni!
O nouă noapte de coșmar. Bântuită de toate zgomotele posibile, cele mai multe - familiare. Scâncetele mobilei, țipătul de vânătoare al bufniței, pocnetul podelelor călcate de spirite strămoșești. Dar ce folos, odată trezit cu brutalitate din somn în crucea nopții! Ce folos că-s familiare?
Bântuit în vis de un cuplu care cerșește bani împrumut. Un fost bun prieten și amanta lui bătăioasă. Ea - o arătare nu prea plăcută întâlnirilor nocturne, neprevăzute - își vârâse convingător, „a rugăminte”, unghiile în antebrațul meu. Unghii pe care, cu groază, le ghiceam neîngrijite, cu un binecunoscut negru, inegal răspândit pe dedesubtul lor. Negrul zârieturilor pe spate, negrul scotocirii disperate în sexul propriu după un pârț de fericire.
„Cititul e un viciu care poate înlocui toate viciile sau ne poate ajuta pe alocuri să trăim fără ele, mai intens, e un adevărat desfrâu, o manie devoratoare.” (Ingeborg Bachmann - Malina)
Clipa aceea scurtă când, tot povestind cu un oarecare interlocutor (poate un bun amic), îți dai seama cu strângere de inimă că el nu te (mai) înțelege sau că nu te mai ascultă, că l-ai pierdut în sintaxă, i-ai pierdut interesul. Ochii i se opacizează. E ca și când ar fi murit în timp ce-i vorbeai, cu ochii deschiși, fără chinuri.
Amărăciunea este beteșugul celor care văd într-o lumină prea crudă realitatea. Extazul e al celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu. Tu nu faci parte din nici o grupare. Am tresărirea asta „de conștiință” citindu-l pe Céline, De la un castel la altul.
Nu în fiecare zi mă trezesc cu spiritul ăsta despovărat. Ceasul mi-era rămas, ignorantul, cu o oră în urmă. Visele-mi fuseseră cât se poate de provocatoare, încercând din răsputeri, prin frumusețea cât mai regretabilă a lumilor promise, să-mi ruineze starea de spirit.
Nu în fiecare zi mi-e dat să mă trezesc în gemetele vecinei, intrată în extaz în timp ce își... pensează sprâncenele. Uite una mică, izolată, colo: ah!, parcă și asta de pe tîmplă ar trebui extrasă: oh! Și tot așa până se făcu frumoasă foc, se aprinse și pe dată mi-ți-se transformă în cenușă, ca pasărea penis. Pe care o risipi dușul în canalele colectoare ale orașului.
Cu ochii deschiși, dar abia deșteptat dintr-un somn toxic, am avut viziunea unui bloc de locuințe secționat transversal, unde puteau fi văzuți, de sus până jos, un șir de oameni urinând toți în același timp, fiecare așezat pe closetul lui, unul deasupra celuilalt. Mizeria ascunsă bine, cu maximă ipocrizie, a traiului la oraș.
