Cât am fost copil, am trãit mai mult la ţarã, în diferite sate unde era tata mutat cu suljba lui la Direcţia Serviciului Judeţean de Poduri şi Şosele din judeţul Lãpuşna cu capitala Chişinãu. Īmi plãcea sã hoinaresc pe coclauri deobicei însoţit de turma mea de câini, cãci aveam câteodatã cinci, şase cãţelandri.. Câinii erau bucuroşi, descopereau câte un cuibar de iepuri care sãreau şi o luau la sãnãtoasa unde vedeau cu ochii și cãţeii mei îi fugãreau schelãlãind dar nici odata nu a prins vre unul. Aceastã idilicã perioadã m-a facut ca toatã viaţa sã iubesc natura, gâzele, verdeaţa, şi sã nu ucid nci o muscã, fiindcã şi ea este o fiinţã creatã de Dumnezeu. Şi acuma când prind o muscã în casã deschid uşa sau geamul şi o arunc afarã nu o omor. Acum aici unde locuim lângã pãdure, ne trezim în casã cu veveriţe, racuni, tot felul de pãsãri, ce se refugiazã în casã vara când geamul sau uşa e deschisã fiind fugãrite de ulii sau alte pãsãri de pradã. Odatã se refugiase un Cardinal care e o pasare cu un colorit superb. Dar odata refugiate în casã altã primejdie le paşte, cele doua pisici, sau cãţeluşa pe care o cheamã Şaca. Atunci noi imobilizãm atacatorii şi fugãrim bitele pãsãri sau animale pînã le prindem şi âle aruncãm afarã. Odata ne-am trezit și cu puişor de şarpe, dar cred ca îl adusese pisicile cã era mozolit şi abia mai mişca.
Dar povestea pe care vreau să vi-o spun este mai tristã de care când îmi aduc aminte mi se umezesc ochii şi acuma.
Eu si mama obişnuiam ca în vacanţa mare, care ţinea aproape trei luni, sa ne ducem in „Vechiul Regat” în comuna Gura Nişcov de lângă Buzãu, de la poala dealurilor subcarpatice. Ne duceam la nenea Culicã fratele mamei, mai mare ca ea cu câţiva ani, care deţinea de ani de zile funcţia de notar comunal. Spre deosebire de primari ce erau funcţii politice, adicã ei se schimbau de câte ori se schimba guvernul. Notarii nu erau schimbaţi cã ei nu faceau politicã. Pe deasupra nenea Culicã mai avea un atu în plus cã era absolvent al cursurilor de notari, un fel de şcoalã ce se facea după şcoala primarã.
Nenea Culicã avea o gospodãrie mare, cãci o moştenise de la pãrinți, adica Vasile şi Sultana Olãrescu, la care mai adãogase și el acareturi şi o viişoarã de viţã altoitã chiar lângã casã. Eu sa fi avut atunci când s-a întâmplat pãtãrania ce urneaza vre-o 10-12 ani. Când nu mã însoţeau verişorii mei în peregrinãrile mele, mã duceam singur ore întregi pe malul râuşorului Nişcov, dupã care cred cã-i dãdu-se numele satului, şi pe unde vedeam cu ochii. Râuşorul avea o matcã mare cã venea de la munte mare şi furios primavara când se topea zãpada, sau dupã vre-o ploaie torenţialã. Vara era doar un firicel de apã ce curgea anemic diminiaţa şi pe la prânz când se înteţea soarele dispãrea inghiţit de nisipul auriu.
Era o zi splendidã, cred cã era iulie, cu o zi înainte dãduse o ploicicã, pãmântul era reavãn, iarba era verde şi viguroasã, porumbiştele erau ca nişte pãduri verzi cam la înãlţimea omului, poate puţin mai mici. Aveam o nuia în mânã cu care retezam ditr-o loviturã precisã de „sabie” mãciuliile ciulinilor sau ale altor bãlãrii.
Dar ce aud, ca un oftat prelung şi chinuit, zgomotul venea dintr-un hat de linga o porumbişte. Mi-era fricã dar curiozitatea mã îndemna sã mã duc sã vãd despre ce este vorba. M-am îndreptat cãtre direcţia de unde venea zgomotul. Am vazut o vacã roşie cu pete galbene si albe, parca ar fi fost Vinerica noastrã, ce stãtea cu burta jos pe pãmînt. Se uita rugãtor l-a mine, deobicei vacile strãine când te vãd, fug de tine se îndeparteazã, asta nu s-a mişcat şi se uita cum înaintam spre ea. Era un animal frumos şi îngrijit, era bine ţesãlatã cred ca avea un stapân gospodar care avea grije de ea. M-am apropiat bine de ea, puteam sã o ating cu mâna. Se uita la mine cu nişte ochi mari şi umezi, nişte ochi frumoşi cum sânt ochii de acest fel de animale, când sunt sãnãtoase şi îngrijite, cum era asta din faţa mea. M-am mirat cã nu se mişcã din loc, mişca numai capul uitându-se ţintã în ochii mei. Era o privire rugãtoare, parcã îmi cerea ajutor. Doamne şi ce-mi vãzurã ochii. Avea o tãieturã mare şi urîtã pe burtã prin care îi ieşise maţele afarã. Cred cã era mai de multã vreme în situaţia asta cã incepuserã sã le bâzâie nişte muşte mari verzi-albãstrii. M-am îngrozit, bietul animal nu putea mişca decât capul. M-am apropiat de ea, m-am aşezat în genunchi, i-am luat gîtul în braţe cât am putut şi am izbucnit în plâns. Şi acum cînd îmi aduc aminte mã podidesc lacrimile. Ce o fi fost în mintea ei de animal domestic. Desigur ca ea a vazut şi oameni buni, cei care-i dãdeau sa mãnânce, care i-au pus lânga iesle un drob mare de sare în care ea a fãcut o gaurã adîncã unde l-a lins cu limba ei asprã si curatã. Dar mintea ei de animal domestic, mai ştia ca sunt şi oameni rãi cel care cu un cuţit, un cosor sau cu o secere, i-a spintecat burta şi i-a dat maţele afarã. În minte ei sãrmana credea cã eu puteam sã o ajut sã nu moarã în chinuri, dar eu nu puteam decât să plâng şi sã-mi amestec lacrimile cu ale ei. Ea poate credea în mintea ei cã noi oamnei suntem nişte zei atot puternici din care cauza ele, bietele animale ni se supun şi îndurã toate nedreptãţile noastre. Mã gândesc la bieţii indieni, americani, aztecii lui Montezuma care când a vazut derbedeii lui Cortez, cãlãri pe cai, au crezut că sunt zei au cãzut în genunchi şi li sau închinat. Ei credeau ca atât calul cât şi cãlãreţul sunt o singurã fiinţã. Şi aşa o mânã de zurbagii beţivani au cucerit Mexicul. Ştim ce ispravi au facut pe urmã, l-au omorît pe regele lor Montezuma, au furat tot aurul şi alte podoabe, şi au cãpãtat mãreaţa denumire de conchistadori.
Cine ştie ce poate fi şi în capul bitelor animale atât de mult nedreptãţite de noi oamenii care ne-am declarat stãpânii Planetei, dar care când ne lovim la un deget, urlãm de durere, în schimb dãm maţele afara la un animal care nu ne-a facut nici un rãu. Poate cã acel criminal a vrut sã se rãzbune pe stapânul bietului animal şi fiindcã canalia nu a putut sã-l taie pe duşmanul lui i-a brãcuit animalul.
Cred cã am stat aşa şi mi-am amestecat lacrimile cu ale bietului animal muribund preţ de un sfert de orã. Ea gemea din ce în ce mai greu, cred cã i se apropia sfîrşitul.
Am plecat hohotind de plâns, ea sãrmana a rãmas sã moarã condamanatã la moarte fãrã nici o vinã.
Doamne de ce noi oamneii, care ne lãudãm cã suntem creaţia Ta suntem atât de rãi. Omorâm tot ce ne stã în cale, ne urâm, unii vor sã stãpînescã tot Pãmântul. De ce Doamne, de ce?
Ovidiu Creangã
Ora 2 noaptea de 1 aprilie 2005
