Astăzi vom da un test, scoateți notebook-urile de hârtie. Vă voi transcrie pe tablă un fragment și voi urmează să vă pronunțați, pe rând și din cale afară de politicoși, ce grozav-scriitor-cunoscut-în-viață vă evocă rândurile de mai jos (deși nu el le-a scris, hehe). Să verific dacă doar eu, ca străvechi admirator, am impresia asta. Nu pentru a vă ispiti să mințiți, vă mărturisesc că, dacă veți fi mulți cei care veți ghici numele la care mă gândesc (și m-am tot gândit cât am citit cartea), s-ar prea putea că nu voi face o recenzie:
Mirosea a săpun și a pasăre adormită. Pielea ei avea culoarea ștearsă a marmurei pe timp de iarnă, iar părul, care bătea spre blond, își pierduse vigoarea și ultimele sclipiri, nu mai sugera decît practica inconștientă a onestității.
A închis ochii și imediat a recunoscut în penumbră mirosul subtil, dar inconfundabil, al propriei vieți. Era mirosul pe care îl emanase ani la rînd și care se impregnase în lucruri și în aer, definindu-l fără putință de tăgadă. Aparții unui loc atunci cînd ai lăsat acolo un miros, iar locul poartă mirosul a ceea ce ești, a gîndit el, lipsit de griji. (...) Memoria corpului nu putea rămâne într-o bibliotecă, nici într-o statuie, ci într-o perdea, într-o pereche de pantaloni sau în aerul unei încăperi sau al unui coridor. „Să-ți lași pijamaua moștenire generațiilor viitoare”.
