Mi s-a întâmplat de mai multe ori să rămân în ceaţă când la farmacii mi se dozau medicamentele. S-a întâmplat şi astăzi, doar că, trecut prin mai multe experienţe similare de ambiguitate lingvistică, mi-am revenit repede din stupoare şi am calculat corect, sper, cantitatea de licoare medicamentoasă pe care urmează s-o înghit.
Deci, medicul mi-a prescris un sirop pentru tuse, spunându-mi să beau câte o “lingură de masă” de trei ori ori pe zi. Am căzut pe gânduri. Hmmmm, lingură de masă… Asta cred că e stolovaia lojka. Să fie oare mare ori mică? În română, din câte ştiu, se spune ingură şi linguriţă, fără determinative, şi e clar din prima despre ce e vorba.
Apoi mi-am amintit că am mai avut probleme de acest gen când mi s-a prescris să folosesc “lingura de ceai”. Mdeeaaaa, lingură de ceai. Asta sigur e ceainaia lojka! Probabil, se are în vedere linguriţa cu care amesteci zahărul în ceaşca cu ceai. Deci, e linguriţă, nu lingură. De ceai, nu de masă.