Duble standardeÎi aud deseori mai ales pe reprezentanţii minorităţilor naţionale blamându-l pe Ghimpu, de exemplu, că ar pune la cale anihilarea SFINTEI independenţe a ţării, că e periculos din această cauză şi mai că n-ar merita încarcerat pentru planurile şi ideile lui odioase. Cu alte cuvinte, un anumit segment al electoratului a depistat un duşman, un ţap ispăşitor pe care-şi revarsă toată ura şi frustrarea.

Totuşi, dacă indivizii cu pricina şi-ar mai pune măcar din când în când mintea la contribuţie, ar înţelege că Ghimpu nu a ajuns atât de sus de unul singur, cu proriile forţe, aşa cum a reuşit baronul Munhausen să iasă din mlaştină, trăgându-se pe sine însuşi de urechi şi înălţându-se de asupra ei. În spatele lui se află o anumită parte a electoratului. Deci, în momentul când rusofonii, moldoveniştii şi alţii îşi îndreaptă furia spre Ghimpu ar trebui să realizezeze că de fapt anatemizează cele 15, 20 de procente, sau câte or fi ele, din alegători. Care au şi ei dreptul să opteze pentru cineva care le-ar reprezenta interesele şi idealurile. Sperietoarea cu independenţa inviolabilă nu ţine. Dacă majoritatea populaţiei îşi va dori reunirea cu România, anume asta se va întâmpla pentru că dorinţa şi voinţa poporului contează în primul rând, nu frustrările unor minoritari care absolutizează actul ocupaţiei din 28 iunie 1940, ridicându-l mai presus de suveranitatea poporului. Totodată, respectivii dau dovadă şi de un dispreţ profund al alegătorilor detestatului Ghimpu, pentru că pornesc de la premiza că aceştia nu au cap pe umeri şi sunt manipulaţi de conducătorul lor.

Dar se pare că anume rusofililor le lipseşte cu desăvârşire logica. Electoratul prorus se teme de pierderea independenţei RM, terorizat de ideea că România şi-ar putea recâştiga vechiul teritoriu, cu toate că la graniţa de Vest avem şi vame, şi frontieră, şi grăniceri. În acelaşi timp, alde Voronin, Krâlov, Klimenko şi kompania nu se arată deloc neliniştiţi de separatismul transnistrean, de Armata a 14-a dislocată pe teritoriul estic al RM (care practic anulează independenţa ţării la care ţin ca la ochii din cap), de faptul că încă n-a fost delimitată frontiera cu Ucraina. Nu miroase aici a duble standarde? De ce obsedaţii de independenţă nu ridică şi în acest caz aceeaşi hărmălaie ca şi în cazul relaţiilor mai strânse şi mai prietenoase cu România?