Din fericire, în Basarabia maneliştii şi manelele nu au căpătat, cel puţin deocamdată, proporţii de epidemie, ca peste Prut. Îmi amintesc că eram de-a dreptul uluit, într-un oraş de peste Prut, când studenţii de acolo puneau la toate chefurile exclusiv manele.
În adolescenţă, dar şi mai târziu, eram un fan convins al rock-ului. Odată cu înaintarea în vârstă, ataşamentul a slăbit. Acum ascult foarte rar rock şi practic m-am reprofilat pe pop. Iar rockeriii propriu-zişi mi-au fost întotdeauna antipatici. Cu aerele lor de neînţeleşi sublimi, hainele jegoase, siluetele gârbovite şi fiţele de revoltaţi nu-mi inspiră mai multă simpatie decât maneliştii stupizi, care cel puţin nu-şi dau aere de rebeli, de tipi cool şi elevaţi. La urma umei, şi rock-ul, dacă îl comparăm cu muzica simfonică, este infantil, simplisim, primitiv şi rudimentar. Cred că rockerii plătesc mai degrabă tribut modei atunci când pozează în ipostaza de rebeli (la noblesse oblige!), trăirea autentică fiind balastul de care s-au dispensat răsuflând uşuraţi. Mai ales că rock-ul de astăzi nu mai dărâmă nicio barieră, nu sparge tipare (dimpotrivă, le întăreşte şi mai mult) şi nu distruge clişee, transformându-se de mult timp într-o chestie la fel de convenţională ca şi muzica de discotecă să zicem, care funcţionează după legile pieţei. Ca şi fanii săi de altfel, care se revoltă convenţional, pentru că e cool şi dă bine.
Acum sincer, am intrat într-o dilemă şi nu ştiu cine e mai autentic: rockerii supuşi canoanelor genului sau maneliştii inconştienţi, care se pare că nu se ruşinează, în cazul în care au conştientizat vreodată ceva, de propria stupiditate, de grotescul pe care îl emană şi de repulsia lumii elevate.