Cred că nu există spectacol mai ridicol decât hip-hop-erii cântând cu graţie şi dor de revoluţie. Poate fi ceva mai ostil unei revoluţii decât hip-hop-ul? Cu siguranţă, dacă cineva se află la antipodul Revoluţiei, atunci aceştia sunt hip-hop-erii. Şi totuşi ei insistă. Cu feţe încruntate, acre şi posace, aceşti avocaţi ai valorilor patriarhale, bisericii şi banului se bat cu călcâiul în piept că sunt adepţii revoluţiei în cântecelele lor scremute, ca să iasă cu bas. Aha, am înţeles. Ei confundă revoluţia cu linşajul, după cum o şi declară majoritatea lor programatic. Ce să-i faci dacă dă bine să fii revoluţioner, mai ales când te ciomăgeşti în cartierul natal cu banda rivală.
Şi apoi, ce fel de revoluţionari sunt indivizii care urlă cu spume la gură împotriva feministelor, homosexualilor şi a tuturor celor care nu se încadrează în imaginarul lor limitat, de găină? Ca să ne convingă totuşi, ne înfăţişează gratii dramatice, poliţişti persecutori însoţiţi de câini lupi, de parcă infractorii melomani ar merita mângâiaţi pe cap şi reţinuţi gingaş, fără brutalitate pentru găinăriile şi jafurile pe care le comit.
Şi cât de scârboase le sunt videoclipurile în care asudă să iasă virili, cum altfel decât cu ţoape dezgolite alături şi cu maşini de lux pe care visează să le procure chiar şi cu preţul vieţii. Pentru că doar ele le pot certifica valoarea, imaginea ideală pe care şi-au făurit-o despre sine.
Mă opresc aici pentru că aceşti muzicieni şi poeţi care sunt hip-hop-erii nu merită mai multă atenţie. Pentru că sunt plictisitori. Şi hilari…